Sunt cazată într-un club exclusivist din Antalya. Nu pentru că aş fi snoabă, dar am vrut să-i fac (şi) această dambla fiului meu. Ca să nu-mi scoată ochii tot anul că nu l-am ademenit decât cu Timişoara!...

Stau într-un bungalow cochet, care oricum costă mai puţin decât o cameră în Mamaia noastră dragă, în plin sezon. Mesele sunt atât de îndestulătoare, bufetul atât de suedez, oferta atât de vastă, încât omul modest şi cumpătat din mine se răzvrăteşte mai tot timpul, cu gândul la copiii sărmani din Etiopia, diformii aceia care apar neîncetat în posterele UNICEF. Între bungalow-uri, multă verdeaţă, plante care nouă ne lipsesc, mici şopârle care-ţi ies în cale exotic, dându-ţi fiori inutili, pentru că sunt absolut inofensive... Încă de când am învârtit cheia-n broască (de fapt, intrarea în bungalow se face pe bază de cartelă magnetică), am avut sentimentul de "déjà-vu". Nu, nu mai fusesem niciodată acolo, nu mai stătusem niciodată în acele vilişoare cochete, pitite în vegetaţie, cu terase împodobite cu costumele de baie ale turiştilor puse la uscat, dar mi-am amintit de Costineştiul studenţiei mele. De căsuţele sale de piatră, cu câte cinci paturi în cameră, dar în care ne înghesuiam câte 15 inşi fericiţi, de aleile pline de boscheţi autohtoni, care duceau nu către spa sau barul de narghilea, ci către WC-urile comune. Acolo înfruntam, cu stoicism, cozi de câte-o oră la duş (asta în zilele fericite, când conducerea staţiunii ne dădea apă caldă). Îmi aminteam şi de Cantina 1, celebra, cea mai mare din tot ţinutul, unde ne înghesuiam noi, miile de silitori, care primiserăm bilete gratuite de tabără şi împingeam cu sârg tăvi pe care, la final, se regăseau o felie de pâine, una de parizer, o farfurioară cu gem ultralichid şi un ceai făcut pe bază de zahăr ars, dizolvat în apă clocotită... Nu mă gândeam atunci la copiii din Etiopia, pentru că nu