România s-a concentrat atât de mult pe prezent că a abandonat analiza trecutului şi prognoza viitorului.

Şeful închisorii comuniste de la Râmnicu Sărat a ieşit ca o stafie printre perdelele de fum ale propagandei, la scenă deschisă, ca să-l vadă tot poporul. Dacă stătea ascuns, ar fi trăit până la şi mai adânci bătrâneţi, în ciuda sesizărilor la Parchet făcute de istorici şi deţinuţi politici. S-a aflat, cu mirări retorice, că mai există sute şi mii de torţionari, mâncând nestânjeniţi pâinea albă a pensiei pe care întind creierul bine spălat al omului de rând, cel care cotizează fără să protesteze, şi azi, ca şi ieri, la bună-starea lor. Torţionarii trăiesc de ani de zile din subsidii generoase, faţă de care pensiile deţinuţilor politici, victimele lor, par o eroare fiscală pe care guvernul vrea s-o impoziteze.

Lungii liste de torţionari securişti şi activişti comunişti i se adaugă cea a persoanelor încă active şi dornice să aplice directivele ultimelor congrese din posturi de comandă. Crimele lor nu s-au prescris, dar justiţia, prin gura căreia vorbesc uneori ventrilogii politici, le-a transformat în crime perfecte, închizând dosarele. Trecutul şochează opinia publică postum şi ipocrit. Pe de-o parte, ar vrea să-l uite, pentru că lipsa de reacţie şi de angajament de-atunci presupune o culpă difuză, colectivă, pe care azi ar trebui să şi-o asume fiecare, individual. Pe de altă parte, admite, tot din pasivitate şi lehamite, recompensarea cu decoraţii, prime, funcţii sau pensii fără egal a oamenilor din structura fostului regim, de au ajuns instituţiile statului muzee naturale în care veriga lipsă şi dinozaurii pitici ai comunismului sunt administratori. Imortalitatea securiştilor rămaşi pe funcţii, în ciuda revoluţiilor şi reformelor prin care au trecut, resuscită efemera perplexitate publică, topită de caniculă şi plictis.

În spate