La 45 de ani de la debutul la ESPLA şi la 13 de la precedentul volum de versuri, Lumina de seară, Sorin Mărculescu se înfăţişează cititorului cu o carte de poezie la care merită să accentuăm atît realizarea poetică, cît şi ideea însăşi de carte. Prima este de obicei în funcţie de a doua, reciproca nemaifiind însă valabilă, în condiţiile inflaţiei versificatorii din ultimii ani. Partea din toate e o apariţie neobişnuită, insolită, aproape stranie, prin detenta, substanţa şi densitatea ei. Ea impune criticului obligaţia de a schiţa şi a puncta tocmai comunul, banalul reiterat cu rîvnă şi cu riscul de a deveni normă în poezia recentă. Dincolo de unghiul particular al viziunii fiecărui creator autentic, de ce este insolită o carte ca Partea din toate? Care sînt „părţile“ ei de neîntîlnit, din păcate, în producţia pe stoc a altor autori, din toate generaţiile? În prima parte a acestei cronici, voi lărgi cadrul comparativ-contrastiv, fără a da nume (numele veleitarilor sînt oricum interşanjabile), ci încercînd să fixez tendinţa.

Veleitari şi incultură

Primul simptom al inflaţiei autothone în genul poetic îmi pare a fi subţirimea volumelor aruncate pe piaţă ca într-o încăpătoare pubelă. Este suficient ca autorul să fi dus la capăt şapte texte şi nici o poezie între ele pentru a găsi un editor disponibil, un prefaţator simpatetic, un postfaţator analitic şi doi cititori. Cu toţii se vor încînta de un concept (simptomul numărul doi) nemaiîntîlnit în literatura naţională şi universală şi care se ilustrează exclusiv prin autorul subţiratic-şăgalnicului volum de versuri. Acesta are multe spaţii albe, uneori pagini şi file întregi, pe care o gospodină şi-ar putea nota reţete detaliate, fiindcă hîrtia e de calitate, iar cotorul reţetarului poetic ţine. Şi cînd nu sînt spaţii albe, pagini, file, întregi secţiuni experimentale foşnind conceptual, sînt desene ce