În Bucureştiul anilor ’20-’30 ai secolului trecut, Ludwig Gemming devenise o figură legendară, aşa cum fusese, înainte de război, banditul Bilici. Pe „regele spărgătorilor” îl întrecea în faimă doar „regele bălţilor”, Terente, celebrul bandit lipovean pe numele său adevărat Ştefan Vasali, care murise în vara anului 1927, în canalul Cravia, undeva, pe lângă Brăila.
Gemming nu avea însă nimic din fizionomia de nelegiuit notoriu a lui Terente, care-şi câştigase o curioasă popularitate mai ales în rândul femeilor, datorită apucăturilor lui de „haiduc şi amant ideal”. Cu o înfăţişare blândă şi cu ochi albaştri sclipind de inteligenţă, pe Gemming l-ai fi bănuit mai degrabă că este un profesor de liceu sau un funcţionar cu mânecuţe, iar nu un infractor.
Regele (sau prinţul) spărgătorilor era respectat de toţi hoţii mărunţi ai Bucureştiului, ca unul care săvârşise fapte „legendare”. Vechi client al poliţiei şi al închisorilor, era supranumit şi „spărgătorul-fantomă”, datorită repeziciunii cu care săvârşea actele lui nelegiuite. Era asemeni lui... Fantomas, pe pânza cinematografului.
În vara anului 1931, Gemming ajunsese din nou în arestul Siguranţei Capitalei. A câta oară? Dar ce importanţă mai are...! Greu de prins asupra faptului, el era şi greu de dovedit. Aparenţa lui de om blajin şi mototol nu îi mai păcălea de multă vreme pe comisarii care anchetau infracţiunile lui. Se încăpăţâna să nu-şi recunoască loviturile, însă... ca orişice infractor, cădea în capcana propriei lăudăroşenii. „Câţi bani ai cheltuit în ultima lună, Gemming”, îl întreba comisarul. „Leafa dumitale pe un an!”, venea răspunsul, cu un rictus de satisfacţie în colţul gurii.
La ultimele două spargeri, „prada” lui fusese de vreo 2 milioane de lei. Numai în bijuterii! În epocă, este descrisă cu lux de amănunte spargerea pe care a dat-o la familia Heskia, de unde luase: doi „solitari” cu