Trecerea timpului trebuie să ne însenineze, nu să ne tulbure. Nici el, timpul nu e mai mult decât o apă care curge; să-l lăsăm, deci, să curgă în voie, fără să ne întrebăm de ce curge şi încotro. Întrebările nu mai au nici un rost, ca de altfel nici răspunsurile.
Poetul, artistul în general, privit din perspectiva existenţială, este un fel de Robinson Crusoe exilat pe insula (o bobiţă de piper!) propriei sale arte poetice. În exilul său interior el visează să contruiască o arcă pentru a se salva de potopul iminent (singurătatea) şi a se întoarce într-o lume nouă, pe care s-o populeze cu imaginile şi metafore. El trăieşte mereu cu credinţa că lumea poate fi salvată prin adevăr şi frumuseţe. Prin cuvânt.
*
Citind în paralel Sfintele Scripturi şi cărţile poeţilor contemporani, de multe ori rămâi marcat de incoerenţa şi lipsa de mesaj a multora dintre ele. Dacă Sfintele Scripturi sunt limpezi şi profunde, fiindcă în ele se ascunde un adevăr izvorât dintr-o confruntare a omului cu divinitatea, o mare parte din cărţile de poezie contemporană reprezintă o simplă înşiruire de cuvinte, o simplă bolboroseală, şi nimic mai mult. Ai impresia că autorul, incapabil să se scufunde în adâncimea propriului eu, şi-a scufundat capul într-un lighean de spălat vesela şi prin bolboroseală încearcă să imite marea poezie, care este un har al lui Domnului. Uneori apa aceasta din care vorbesc poeţii duhneşte de-a dreptul pestilenţial. Cred că şi diavolului i se face rău când, ciulindu-şi urechile sale de fum, ascultă astfel de “mesaje”. Respiraţia unor astfel de suflete nu-l atrage. Chiar şi răul trebuie să aibă o anumită coerenţă. Adevărata poezie, indiferent de stilul în care e scrisă, seamănă cu o rugăciune. O simţi cum îţi tulbură nu numai sufletul, ci şi trupul. Te înfiorează până-n străfunduri. Rosteşte Tatăl Nostru şi apoi un sonet de Shakespeare sau o poezie de Emi