Am fost zilele trecute martora unui eveniment care ar fi putut pentru mulţi să aibă un impact pozitiv, dar şi unul negativ în acelaşi timp. Pentru mine însă a avut doar un impact negativ pentru că pozitivul evenimentului a fost un fel de a nu fi şi poate, din rândurile ce vor urma veţi înţelege ce am vrut să spun. Am cunoscut copii de 2, 3 sau mai mulţi ani, care au pus umărul la ecologizarea zonei Transalpina. Umilitor aş spune pentru turişti şi dezgustător pentru unii care şi-au primit toate laudele deşi nu au făcut mai nimic. Spun umilitor pentru că turiştii care au lăsat în urma lor gunoaie au fost traşi la răspundere de copii, care chiar dacă abia împliniseră trei ani, au mers kilometri întregi şi au adunat mizeria acelora care au uitat de mult ce înseamnă educaţie. Pentru mine a fost o surpriză să văd că directorul unei şcoli din Novaci poate face ce ar fi putut să facă alţii, dar nu au făcut. Plină de dinamist această profesoară a mobilizat exemplar un judeţ întreg pentru a strânge gunoaiele de pe Transalpina şi a reuşit, fără prea mulţi bani şi fără prea multe laude gen „uite ce am făcut eu!”. Am admirat curajul de a sta faţă în faţă cu autorităţile, care uneori au promis că pot face mai mult şi nu au făcut. Dar cel mai mult am admirat nebunia frumoasă a copiilor de a se arunca într-o astfel de acţiune. Rezultatele au fost uimitoare şi copiii au fost, chiar dacă nu aşa cum a trebuit, recompensaţi pentru efortul lor. Am fost acolo, în mijlocul unei lumi despre care se vorbeşte că este Poarta Raiului, am fost acolo să iau contact cu aceşti copii care vor ca lumea din jurul lor să fie mai frumoasă. Ei nu au cerut deşi ar fi avut tot dreptul, au oferit miilor de turişti veniţi pe Transalpina, o lecţie, aceea de a fi om. Vorbeam de negativismul problemei şi rămân la ideea mea anterioară, că mulţi dintre cei prezenţi, doar cu „gândul” şi-au arogat meritele alt