Vișinescu, unul dintre călăii pușcăriilor politice, readus în lumina reflectoarelor de râvna jurnaliștilor, adună, în chipul său boțit de ani, esența urii. Oamenii ca el s-au născut și mor cu ura pe chip. Ce vrei, mă, Cristosu mă-tii, urlă la aproape 90 de ani Vișinescu și se repede, aproape vânjos, aproape elastic, cu pumnul să lovească. E un gest pe care l-a exersat. Sub pumnul lui și sub aceeași privire saturată de ură, au murit oameni. În pușcăria lui eram o cifră. Atât. E ceea ce spune, resemnat și calm, un supraviețuitor.
Călăii care ne-au torturat părinții și ne-au asasinat bunicii sunt liberi și se bucură de pensii de merit și uneori de medalii. Îi medaliază statul democrat pentru fapte abominabile. Le dă pensii mari în timp ce martirilor le întoarce dosul. Dosul lui lat de stat democrat.
Am revăzut de câteva ori chipul muncit de o neștirbită și nealinată ură veche al lui Vișinescu. Cum o fi fost să fii număr, un număr, încă respirând, în temnița lui? Nu uit chipul unui țăran care istorisește o zi din temniță. Fusese închis ca dușman al poporului fiindcă își tăiase vițelul. Vițelul lui pentru a-și hrăni copiii. De ce ți-ai tăiat vițelul măi banditule îl întreabă, lovindu-l cu pumnii și picioarele pe țăranul bolnav, cu copii de vârsta acelui temnicer, temnicerul pe care-l putea chema Vișinescu? Am crezut că-i al meu, zice, cu gura plină de sânge, victima, cerându-i călăului să nu-l mai lovească. Îl loveam, zice într-o mărturie târzie torționarul, cu sete fiindcă îmi plăcea să lovesc.
Au dispărut torționarii? Niște noi pușcării de acest gen ar duce lipsă în România de personal dispus să ucidă cu pumnii și bâta pe cel strivit între pereții temniței, redus la impersonalitatea unui număr? Nu. Sunt aici, cu duiumul, iar unii dintre ei nu șomează. Cei născuți cu ura pe chip, vișineștii sunt printre noi și lucrează.
