Sinaia, Sala Casino, ora19. Viori mergânde traversau parcul central prinse de încheietura câte unei păpuşi de porţelan cu cocul perfect. De fapt, era un harem de muzicante în rochii lungi, de saten negru, după care roiau fotografi îngenuncheaţi, tovarăşi de orchestre cu oboi şi contrabas. Sus, scria cu litere de-o şchioapă: Enescu şi Muzica lumii. Jos, un cor mefistofelic, guraliv, un Babel dezlănţuit, făcea un ambuteiaj omenesc în trei rânduri.

Recunosc că de o bucată de vreme mi-au ştirbit poftele estetice. La teatru ajung ocazional, pentru Ateneu am nevoie de concediu, iar singurul amfiteatru în care apuc să stau e cel care găzduieşte vreo conferinţă. Cultural, mi-e sete. S-a întâmplat însă ca săptămâna trecută să îmi potrivesc vacanţa de aşa fel încât să am parte de Festivalul Internaţional Enescu şi muzica lumii, a XIV-a ediţie, un regal imaginar artistic desfăşurat simultan în Bucureşti, Sibiu, Buşteni şi Sinaia. Am gustat doar din recitalurile şi concertele susţinute în oraşul în care Expressul opreşte într-un ropot de timp, într-o Sinaia fremătândă de rafalele de modernizare, de altfel parte a unui proiect nobil de estetizare urbană, o investiţie solidă pentru un centru istoric boem şi traversat de contemplatori care mai de care mai indiscreţi, străini, curioşi, uimiţi. Vacanţele mele sunt sincope de program, însă în oazele de linişte îmi rezerv timp pentru oameni.

Nu mai avem timp să ne uităm unul la celălalt, ci doar să uităm unii de alţii. Uneori, privesc la ei şi parcă nu găsesc nicio urmă de umanitate, decât un furnicar mecanizat de rebeli corporatişti dezlănţuiţi, de manechine postmoderne care şi-au uitat instinctele şi parcă abia învaţă să respire, de oameni trişi care au uitat că viaţa are mai mult de două viteze.

Aleg ca pildă un episod din seara de 8 august.

Sinaia, Sala Casino, ora 19. Viori mergânde tr