Stând pe prispă în zilele de vară, o aud de peste gard bodogănind şi răstindu-se la orătăniile din curte sau o văd cum iese în faţa porţii să întâmpine vaca venind agale de la păscut. E trecută de 70 de ani şi nu stă o clipă toată ziua.

Grădina e mare de tot. Şi mai are şi o bucată de vie, şi un teren agricol mai mare în capătul satului. La vie şi “la pământ” (căci, bineînţeles, aşa îi zice – “pământ”, nu teren) lucrează oameni pe care îi tocmeşte cu ziua. Dar de grădina aia mare se ocupă singură. Prin martie era supărată că a întârziat cu roşiile, punea răsaduri de zor şi-mi zicea că e deja târziu, alţii le-au pus de o săptămână. Că i-a aşteptat pe copii să vină de la oraş s-o ajute, dar sunt şi ei ocupaţi, “ce să-i faci...”. Indiferent despre ce ar vorbi, strecoară câte un “ce să-i faci”, însoţit de un zâmbet şi de o ridicare din umăr. A terminat repede cu răsadurile, le-a înfipt la iuţeală în pământ, vreo cinci-şase rânduri lungi, şi până să-i mai zic eu ceva peste gard – deh, conversaţie ca-ntre vecini, la ţară – dispăruse. A reapărut cu furtunul şi s-a apucat să le ude. Lumea prin sat zice că se pricepe la legume şi că totdeauna are cele mai frumoase roşii. Şi i se fac devreme, “nu ştim ce le pune de se coc înaintea altora”.

Nu le pune nimic. Apă. Am întrebat-o şi mi-a răspuns tot aşa, ridicând din umăr şi zâmbind, cu un “ce să-i faci” la urmă, ca şi cum ar vrea să ne fie clar – mie şi celorlalţi – că roşiile se fac bune aşa, de la Dumnezeu, nu trebuie să le pui ceva anume. Desigur, cu condiţia să pui gunoi de grajd pe pământ de toamna. Are o vacă, o cheamă Lunica (pentru că e născută într-o luni) şi, când o mulge, vorbeşte cu ea. “Înţelege ce-i spun, doar că nu poate să-mi răspundă, mă uit la ea că ar vrea să spună ceva şi nu poate”. Vaca e “a cincea fată a mea, eu aşa îi zic”. Are două fiice şi două nepoate. Una dintre fete a stat ani mulţi în Amer