După ce s-a dilatat filonul unionist în el şi ne-a anunţat că, dacă altfel nu se poate, se sacrifică el şi face pe Cuza, lăsându-se ales, în uralele mulţimii, preşedinte (şi) la Chişinău, TB s-a gândit ca, în calitatea sa de liderus maximus al românilor de pretutindeni, să se umfle niţel în pene şi să ne pregătească de conflict, că doar se ştie că nimic nu întăreşte norodul şi, evident, nu aduce mai multe voturi, ca zgândărirea sensibilităţilor naţionaliste şi pozatul în cocoş în faţa oglinzii.

În absenţa generălesei, care nu se grăbeşte să lase din mână vrabia pedelistă, oastea de strânsură populară e amorfă şi inertă. Prin urmare, inutilă pentru visele preşedintelui de supravieţuire politică. Cum mesajele anticorupţie sau despre modernizarea statului ar trezi zâmbete chiar şi pe feţele lui Cărtărescu, Liiceanu şi ale celorlalţi “naivi” intelectuali iubitori de machism băsescian, trebuie apelat din nou la discursul care, dintotdeauna, a reuşit să trezească din letargie masele de români mioritici.

Şi ce poate fi mai potrivit pentru agitarea apelor şi mobilizarea trupelor pentru un obiectiv măreţ, decât zgândărirea vechilor răni dintre români şi unguri? Şi nu ca până acum, din ipostaza de victime ale revizionimului maghiar, ci de pe poziţii de forţă, de lideri zonali şi, de ce nu, europeni, că doar gradul nostru de civilizaţie ne dă dreptul deplin de a le revendica. Combinaţie perfectă de atitudini manipulatorii pentru a-i asigura lui TB revirimentul mult visat şi atât de necesar pentru evitarea, dacă nu a subsolului istoriei, măcar al unuia cu gratii la fereşti.

După ce l-a folosit ca să-şi păstreze scaunul de la Cotroceni, el descoperă brusc că prietenul Orban Viktor este un om rău, fără prinţipuri, care nu se plimbă periodic prin Transilvania doar ca să-şi caute casă cu livadă lângă cea a Prinţului Charles. Că asocierea cu Jobbik nu