Când Gigi Becali a vrut să păcălească instanţa de judecată, susţinând că banii din dosarul “Valiza” erau destinaţi cumpărării unui teren, procurorii i-au pus în faţă o probă care i-a dat peste cap planurile. Ei au prezentat datele tehnice primite de la companiile de telefonie mobilă, care arătau unde anume s-au aflat, în ziua şi orele în care Becali susţinea că ar fi negociat preţul terenului, toate telefoanele persoanelor care ar fi participat la tratative. Acestea erau în localităţi diferite, sau pe străzi diferite din aceeaşi localitate. Prin urmare, persoanele în cauză nu s-au întâlnit aşa cum susţinuse Becali. Sigur, acestea ar fi putut susţine că ar fi avut alte telefoane asupra lor, dar probabilitatea ca asta să se întâmple la toţi cei implicaţi, cinci la număr, ar fi făcut necredibil argumentul în faţa judecătorilor. Becali a sfârşit prin a recunoaşte că a încercat să inducă în eroare instanţa.

Iată o situaţie care arată cât de utile sunt datele care stochează situaţia apelurilor iniţiate sau primite de un abonat, precum şi locaţia în care s-a aflat aparatul, indiferent de starea acestuia, dacă s-a vorbit sau nu de la acesta, în ultimele luni. Practic poţi să refaci traseul unei persoane, la nivel de minute, pe ultimele şase luni, studiind înregistrările tehnice de la compania la care este abonat proprietarul. Aceste prevederi, la care se adaugă şi legislaţia cu privire la interceptarea conţinutului convorbirilor, dau fiori reci însă celor care acuză intruziunea statului în spaţiul privat al unei persoane. Discuţiile s-au relansat odată cu cazul “Snowden” din SUA.

Desigur, folosirea acestor mijloace pentru aflarea adevărului într-o anchetă este binevenită. Cei care se tem de abuzurile statului reclamă însă o lipsă de reglementare în domeniu. Mai întâi se observă că practica interceptării a devenit foarte frecventă. Aproa