Să fi tăcut, spun unii analişti, chiar de notorietate. Puştiul acela maghiar, cu nume împrumutat de la o altă minoritate din ţara noastră, care a insultat România la ea acasă, nu ar fi fost de nivelul şefului de stat. Cei doi ar fi trebuit să fie de aceeaşi ”categorie”, ca la box, de exemplu. Cum să se ia la trântă un adult, cu un copilandru, cu faţă angelică, dar cotropit de idei iredentiste? Deocamdată, votăm cu aceşti analişti. Preşedintele a fost, mai întâi, într-o dilemă. Toţi ochii erau aţintiţi spre el, primul-ministru fiind plecat în vacanţă, iar întrebările gen ”De ce tăcem?” erau tot mai numeroase. În acest context, ieşirea la rampă a domniei sale a fost una justificată, aşa cum susţin alţi analişti politici bine intenţionaţi. Aceştia par a fi mai mulţi, inclusiv aplauzele de rigoare mai numeroase. Votăm şi cu ei. Cu acest prilej, calităţile de politician abil, hârşit, ale lui Traian Băsescu au fost puse din nou în valoare. Preşedintle nu a scăpat ocazia să mai adune nişte admiratori, sau simpatizanţi pe cale de a-l părăsi. În acelaşi timp, şi-a făcut şi ”datoria faţă de ţară”, care, fără o intervenţie a sa, ar fi părut de-a dreptul de izbelişte. Dacă intrăm pe textul celor comunicate de Preşedinte, constatăm, însă, unele sintagme nefericite, cum ar fi ”punerea la punct a Budapestei”. Atrăgându-mi numeroşi pumni în cap din partea unor cititori, voi spune răspicat: acest lucru este imposibil. Nici nu trebuie demonstrat. Ungaria va avea coşmaruri legate de Transilvania nopţi, ani şi secole la rând, acţionând în consecinţă. Liniştea poporului român pare a fi, în această privinţă, amanetată fără limită. Dacă acceptăm ideea că sintagma emoţională este ”opera” unor consilieri prezidenţiali, atunci vorbitorul nu are decât vina de a şi-o însuşi. Se mai spune în comunicare: ”Ungaria a devenit un factor de instabilitate din punctul de vedere al tratamentului minorită