Măcar cu asta sîntem cu toţii de acord: bunele relaţii dintre România şi Ungaria reprezintă cheia stabilităţii regionale. Şi mai ştim că aceste relaţii nu sînt uşor de menţinut la un nivel liniştitor, date fiind resentimentele de ordin istoric. Cum s-ar spune, o bună relaţie româno-ungară are nevoie de politicieni cu viziune.
Dar să mergem puţin în trecutul recent. Extinderea NATO şi, mai apoi, a Uniunii Europene ar fi fost de neimaginat fără reconcilierea istorică româno-ungară, o iniţiativă pornită de la Bucureşti, în august 1995, şi care avea să-şi găsească, un an mai tîrziu, o formă juridică în cadrul Tratatului de bază dintre cele două state.
DE ACELASI AUTOR Bruxelles-ul sună trezirea pentru feudalii de la Bucureşti Mişcarea Populară: de ce nu cred în succesul ei La ce e bun cazul Fenechiu Cearta pe referendum: "La muncă, tovarăşi!" Criza iugoslavă era încă o realitate şi – se spunea în epocă – doar un miracol făcuse ca lucrurile să nu o ia pe aceeaşi pantă şi în Transilvania – ocazia se şi ivise, la Tîrgu Mureş, în martie 1990. Iar meritul revine în principal transilvănenilor, fie ei români, unguri sau de alte etnii, care au întors spatele politicienilor guralivi şi au ales să-şi ducă vieţile în normalitate.
Să încercăm să ne imaginăm doar cum ar fi arătat astăzi regiunea noastră fără reconcilierea dintre România şi Ungaria. Adică, încotro s-ar fi îndreptat lucrurile într-o regiune în care mai toate proiectele naţionale sînt „mari“, doar că o naţiune „mare“ presupune unul sau mai mulţi vecini „mici“.
Perspectiva euroatlantică, oferită Budapestei şi Bucureştiului, s-a dovedit mai atractivă decît varianta conflictului. România a făcut multe greşeli în ultimii 23 de ani, dar măcar nu a făcut greşeala fundamentală de a se arunca într-un conflict deschis cu vecinii de la vest.
Pînă la urmă, premiul a fost cîştigat. România şi Un
