Studiile făcute de psihologi arată că oamenii simt mai multă fericire atunci când oferă, decât atunci când primesc. Pare ciudat? Nu credeţi? Atunci ce ar fi să încercaţi şi voi!
Recunoştinţa este un lucru aparent mic, chiar microscopic.
De fapt, recunoştinţa este atât de insignifiantă încât mulţi dintre noi uităm cu desăvârşire să o folosim. Uităm să spunem "Mulţumesc" sau "Apreciez că ai făcut ..." sau "M-ai ajutat foarte mult făcând ...".
Trecem prin viaţă focusati pe obiective, necazuri şi lipsă. Ne alarmăm la cel mai mic semn şi privim obstacole.
În mod ciudat, dacă suntem întrebaţi, spunem că muncim pentru familiile noastre sau pentru libertatea noastră. Dar, tocmai pe ei în neglijăm, abuzăm, contestăm de prea multe ori pentru că ne încărcăm cu negativ în loc de pozitiv.
Imaginaţi-vă însă cum ar fi o societate în care recunoştinţa ar fi folosită în mod uzual: în cuplu, în familie, între prieteni, cu copii, părinţii sau fraţii noştri. Oare cât ar creşte gradul de fericire în România? Oare cât ne-ar creşte încrederea în noi? ŞI ce consecinţe ar aduce asta? Poate mai mulţi oameni ar începe să aibă iniţiative. Poate notele elevilor s-ar îmbunătăţi. Poate violenţa ar scădea.
De ce suntem însă aşa?
Să începem cu începutul. Acum zeci de mii de ani, oamenii aveau nevoie de atenţie sporită asupra lucrurilor negative: dacă un tigru dădea târcoale peşterii, trebuia să ştii!
De fapt, diferenţa dintre viaţă şi moarte era trasată în funcţie de atenţia la LUCRURILE NEGATIVE din mediul exterior.
Particularizând la cazul României, secolele de sclavagism "încununate" de cei 50 de ani de comunism, ne-au învăţat să fim panicaţi, speriaţi, dornici de acumulări financiare care să ne garanteze că o să avem mâncare, casă şi pământ noi, şi încă 3 generaţii care vin după.
Când este întrebat d