„Vecină, mai ai nişte bulgăraşi din ăia de brînză?“ „De ce, vecină, să îi pui de gît, să te plimbi pe uliţă, sau să-i mănînci?“ Recunosc, e o glumă căreia nu i-am prins sensul. Pentru mine, este o replică nereuşită. Sînt sigur că aţi văzut reclama, repetată, de sute de ori, pe micile ecrane. Face parte din categoria „Prea bun. Prea ca la ţară“.

Din astea sînt tot mai multe. Pare că toată industria alimentară a românilor nu are altă grijă decît să le amintească de viaţa la ţară. Un fel de La Medeleni video, în scopuri comerciale, servite de cei mai răsăriţi brand-makeri de pe piaţă.

Scandia ni se laudă cu o reţetă de pateu de ficat, pierdută în anii războiului, descoperită de curînd, menită a ne face fericite papilele avide de gustul unui produs mitic, regăsit dintru negura vremurilor, propovăduind un soi de paseism într-ale conservelor de carne, pe care nu-l ştiam a exista.

Alţii merg pe linia paradisului pierdut, cu nuanţe locale. Vezi cazul Napolact, care vrea linia de vînzare „Din inima Ardealului“. Adică e din Napoca, înseamnă că e din Ardeal, aşadar, merită cumpărat. Vă zic sincer: am încercat. Gustul a fost mai degrabă apos, aşa că am fost nevoit să revin la o firmă pe care o antipatizez, dar care, globală fiind, avînd bani mai mulţi de cercetare într-ale creării chimice a „gustului de la ţară“, a reuşit să mă păcălească mai abitir. Ce să zic? Pe scurt, ei sînt mai buni la gust. Kefirul lor este mai bun.

Mai nou, am descoperit „Ana şi Cornel“. Ei nu sînt încă în mainstream, pentru că nu au (încă) magazine în Bucureşti şi nici reclame TV. Ei se trag din Mizil. Adică, au două abatoare în zona aia şi magazine bine branduite, în cam tot sudul ţării. Daţi, din curiozitate, o căutare şi găsiţi site-ul firmei. Au o poveste fondatoare menită a scurge lacrimi. Ei provin (chipurile) dintr-o familie care, de generaţii, se strîngea în jurul mesei d