Doar nouă din cele 28 de instalaţii de pe platforma siderurgică ArcelorMittal din Galaţi mai funcţionează – citesc în ziar. Restul sunt închise, în curs de desfiinţare sau dărâmate. Combinatul are tehnologii învechite şi cererea este redusă. Indienii restructurează platforma.
Îmi vine să arunc ziarul şi să scot capul pe fereastră, să mă uit în zare, dincolo de Balta Cătuşa, să verific dacă CSG-ul mai este acolo, întins ca un dinozaur obosit. Aşa mi s-a părut mereu, că e un dinozaur obosit când mă uitam din blocul cartierului meu muncitoresc. Când furnalele aruncau în oraş un fum greu de băşină, ziceam că dinozaurul e furios. Degeaba aş scoate capul pe fereastră, eu locuiesc într-o altă „baltă”, una din Capitală, combinatul e departe.
Mă întorc la ziar. Din cele şase furnale care au existat cândva doar unul mai funcţionează. Un furnal este ţinut în rezervă, două sunt oprite, unul a fost dărâmat şi altul se află în curs de dărâmare. „Dărâmarea” asta mă sperie. Pentru că eu am crezut că numai oamenii pot fi răpuşi şi îngropaţi şi că fabricile şi combinatele în care au muncit sau pe lângă care au trăit vor rămâne aşa, nemuritoare.
Mă gândesc la cei care au murit în combinat. Auzeam de la vecini sau amici că a fost un accident, că vreo trei au fost arşi de vii în oţelărie, că unul a fost electrocutat, că altul a căzut în gol... Totul era la nivel de zvonuri şoptite, de parcă toţi, inclusiv copiii, am fi fost vinovaţi de tragedie. Nimic nu apărea în ziarul local. Aflam ceva dacă urmăream rubrica „Decese” de la Mica Publicitate. Nu conta că mureau oameni, „planul cincinal” trebuia depăşit!
Mă gândesc că, dacă tot e pe ducă această „citadelă a socialismului”, ar trebui făcut ceva în amintirea celor morţi sau a celor care mai sunt vii. Să fie strânşi toţi morţii combinatului într-un cimitir special amenajat. Pentru că ei au murit pentru tabla şi oţelul
