Dincolo de scenografia SF, de androizi si de calatoriile intergalactice, „Elysium” e, asa cum spune insusi autorul sau, Neill Blomkamp, un film despre vremurile de azi, cand falia dintre saraci si bogati s-a largit atat de mult incat intre cele doua clase parca s-a interpus un intreg spatiu cosmic.

Pentru cei care au vazut precedentul film al lui Neill Blomkamp, „District 9” (2009), primele cadre din „Elysium” suna cunoscut. In anul 2154 clasa de mijloc a dat ortul popii si au ramas doua clase sociale: bogatii care locuiesc pe statia spatiala Elysium si prostimea care a ramas pe un Pamant secatuit de resurse, unde trage sa moara de saracie si boala, trudeste in fabrici si e terorizata de membrii aparatului administrativ reprezentati de androizi fara suflet si fara prihana.

Scenografia imaginata de Philip Ivey, cu care Blomkamp a mai colaborat la “District 9”, reda in mod dihotomic diferentele dintre cele doua lumi. Elysium e un fel de Beverly Hills alb, populat de piscine, vile strajuite de copaci si oameni ca din reviste (si francofili!), fiind pazit de o statie de comanda unde angajati cu staif butoneaza la ordinele ministrului Apararii, Jessica Delacourt.

Delacourt e o femeie a dracului care nu ezita sa ordone uciderea intrusilor, iar Jodie Foster o interpreteaza ingrosat (si parca cu stangacia post-sincronului) ca si cum ar fi avut doar o zi de filmare si n-ar fi interesat-o decat sa-si ia banii.

Pe Pamant, nimic nou pentru noi. Case distruse, dezolare, saracie, populatie majoritar latino, oameni multi – mancare putina, spitale de campanie care nu mai fac fata, visatori care traiesc cu speranta ca intr-o zi se vor duce pe Elysium unde isi vor trata copiii prin aparatele smechere de acolo, muritori de rand care isi rup oasele prin fabrici pentru cei de pe Elysium.

Daca asa arata Elysium/Campiile Elizee, adica paradisul din mitologia