C’est toi? C’est moi.
Plácido Domingo, tenor
A fost mereu o mare plăcere să cânt cu Viorica Cortez. Mi-aduc aminte de multe momente împreună: Requiem-ul de Verdi la Scala, în 1971; Bal mascat tot la Scala, pentru deschiderea stagiunii 1972–1973, ea era Ulrica, eu Riccardo; la Staatsoper Viena, în 1973, în Aida, ea era Amneris, iar eu Radamès; tot în 1973, la Metropolitan Opera, în Trubadurul, ea în rolul Azucenei, iar eu în Manrico; Carmen la Opera din Nisa, în 1975, cu ea Carmen, iar eu Don José; la Chicago Lyric Opera în Povestirile lui Hoffmann în 1976, cu ea Giulietta şi cu mine Hoffmann; la fel la Metropolitan, în anii optzeci, şi, tot la New York, Adriana Lecouvreur. Viorica o interpreta pe Principessa de Bouillon, iar eu eram Maurizio. Am mai fost împreună şi în alte spectacole sau concerte, dar acestea îmi vin în minte imediat cum aud rostit numele ei.
Viorica este un artist total dedicat – acel gen de creator care se confundă, literalmente, cu personajul căruia îi dă viaţă, graţie pasiunii şi entuziasmului. Am întâlnit la ea acel perfecţionism rar, dorinţa de a fi impecabilă, departe de rutină. Nu am auzit-o niciodată spunând „eu îmi cunosc rolul mai bine decât oricine – aşa voi face şi nu voi schimba nimic“. Pentru mine, e întotdeauna o încântare să colaborez cu un asemenea spirit. Interpretarea unui rol, fie că e prima seară sau a două sute cincizecea (câte Carmen nu a făcut Viorica?), ar trebui să fie o provocare permanentă. Nu poate exista un spectacol final, definitiv, nicio concepţie bătută în cuie despre cum se face un mare titlu, pentru că nu terminăm niciodată să învăţăm despre muzică, despre personaj, despre regie!
Viorica nu a încetat nicio clipă să caute, să înveţe şi să ne înveţe.
– Ce garanţii aveaţi, atunci când aţi rămas? Una e să cânţi şi să ai un „acasă“ la care te întorci, alta să termini o serie d
