Pe 4 iunie 2009, Barack Obama propunea, într-un discurs văzut atunci drept istoric, mai ales că noul lider american emana speranţa schimbării nu doar în America, ci şi oriunde în lume, un nou început în relaţiile dintre lumea musulmană şi Occident.

Propunerea venea în contextul vidului de imagine al Washingtonului în aria amintită, generat de precedenta administraţie „războinică” a republicanului George W. Bush. Patru ani mai târziu, în aceeaşi piaţă de lângă Universitatea din Cairo unde Obama îşi ţinuse discursul-eveniment, forţele armate egiptene deschideau focul în plin, ucigând peste 600 de persoane, potrivit unui bilanţ încă nefinalizat al celei mai negre zile din istoria recentă a celei mai populate ţări arabe.

Nu numai că noul început a întârziat să apară, aşa cum şi mult trâmbiţata resetare a relaţiei cu Rusia nu a mai avut loc şi nici nu sunt şanse să se producă prea devreme, dar administraţia Obama pare să se cufunde în acelaşi hău de resentiment din cauza politicii confruntaţionale de care Casa Albă nu s-a dezis, în pofida unor încercări anemice de a se rupe de precedesorul republican. Iar neputinţa Statelor Unite de a ieşi din acest tipar se vede cu ochiul liber în Egipt.

Washingtonul nu a ştiut de la bun început, încă din iarna „Primăverii Egiptene” care l-a răsturnat de la putere pe Hosni Mubarak, cum să abordeze Egiptul şi de aici multitudinea de mesaje şovăielnice lansate înspre Cairo. Egiptul era un teren mult prea sensibil pentru americani în condiţiile în care reprezenta şi (poate) mai reprezintă contraponderea regională a Iranului şi se plia pe politicile americane privind statul evreu.

Dincolo de poziţia incertă din timpul revoltelor de la Cairo din iarna lui 2010-2011, americanii au emis în continuare mesaje disparate către ambele tabere din Egipt, islamiştii şi liberalii. S-au opus înlăturării lui Mohammed Mursi, primul pre