Mi-a trimis cineva un link. L-am deschis. Era un articol din Gândul intitulat „Povestea Rapidului scrisă de Nea Vania şi fiul său Ionuţ”. Rândurile erau semnate de Marian Sultănoiu.

Un paragraf întreg - aproape jumătate din articol sunt rânduri din „Glasul roţilor de tren” o istorie romanţată a Clubului Rapid, scrisă în 1968 de Ioan Chirilă. Fiul nostru Ionuţ avea doi ani. Am citit articolul de câteva ori şi m-am întrebat de ce Ioan Chirilă este folosit mereu în situatii limită, de ce ne amintim de el doar atunci când ne convine, de ce vrem sa scoatem castanele din foc cu metaforele şi emoţiile lui Ioan Chirilă.

După cele şase ediţii ale „Premiilor Ioan Chirilă” pe care le-am crescut cu pasiune si entuziasm timp de şase ani în condiţii foarte grele, oferind premii celor mai buni gazetari de sport, Fundaţia artEST şi Agenţia de vise, nu au mai putut susţine proiectul.

Nimeni, nici măcar unul dintre cei premiaţi nu s-a sesizat, nimeni nu şi-a manifestat regretul că această frumoasă si dezinteresată acţiune nu va mai continua. Au fost implicaţi nu doar ziarişti de sport, dar şi scriitori, oameni de cultură care au onorat juriile acestei competiţii cu prezenţa lor. Nici chiar ei nu au făcut-o. Chiar dacă de multe ori Premiile au devenit un câmp de luptă între gazete şi gazetari, au stârnit orgolii, invidii, emoţii, au deschis în acelaşi timp drumul unor tineri talentaţi şi au încununat nişte frumoase cariere.

Premiile erau aşteptate aşa cum spunea cineva „ca pe un spectacol bun” sau cum spunea Cătălin Tolontan: „Premiile Ioan Chirilă sunt un etalon sunt asa cum sunt toate premiile care se respectă: aşteptate, contestate şi perfectibile”.

Am vrut să aduc în discuţie toate astea ca să mă întreb încă o dată de ce ne amintim şi ne înduioşem de opera celui care a fost, citez - „un mare seducător în scris”, că „să nu-l iubeşti trebuia să fii prost