Pentru a înţelege mai bine ce a însemnat „momentul dr. C. Angelescu” în dezvoltarea şcolii româneşti, de toate gradele, considerăm necesară o cât de succintă incursiune în istoria învăţământului în ţara noastră.
În primele decenii ale sec. al XIX-lea, istoria ţării Româneşti înregistrează două evenimente aproape simultane, a ceea ce denumim cu titlu generic „redeşteptarea naţională“. Este vorba de înfiinţarea şcolii româneşti de la Sf. Sava a lui Gh. Lazăr (1818) şi Revoluţia lui Tudor Vladimirescu (1821). Aceste două evenimente au marcat, ulterior, întreaga evoluţie a vieţii social-politice şi spirituale din cele două principate, cu influenţe benefice în întregul spaţiu locuit de români. Atât Revoluţia lui T. Vladimirescu cât şi cea spirituală a lui Gh. Lazăr au apărut ca o reacţie la situaţiile pe care le creaseră domniile fanariote preţ de peste un secol. Deşi acţiunea lui T. Vladimirescu a fost înfrântă, ea a reuşit să pună capăt domniilor fanariote, să reintroducă domniile pământene, creând premisele unei mişcări naţionale puternice.
La 5 ianuarie 1828 se deschid, la Iaşi, cursurile şcolii „de româneşte şi latineşete” de la Mănăstirea „Trei Ierarhi” după ce cu doar cu câţiva ani mai înainte Gheorghe Asachi înfiinţase şcoala pentru pregătirea inginerilor hotarnici.
Se ştie, de asemnea, că prin semnarea Tratatului ruso-turc de la Adrianopol (14 sept. 1829) se obţine, în principal, nu doar libertatea comerţului pe Dunăre, ci şi îngrădirea drepturilor Turciei de a interveni în treburile ţărilor Române. Regulamentele organice elaborate de divanurile ad-hoc au înzestrat cele două principate cu instituţii moderne, menite să dinamizeze dezvoltarea acestora în concordanţă cu dezvoltarea celorlalte state arondate ale Europei.
Una din aceste măsuri a fost înfiinţarea „EFORIEI ŞCOALELOR” în Muntenia şi „EPITROPIEI ÎNVĂ}ĂTURILOR PUBLICE” în
