Alegeri şi iar alegeri. De două ori: europarlamentare şi prezidenţiale. Şi în jurul lor, aproape toată acţiunea politică. Adică cine merge la Bruxelles, pe o leafă de zeci de mii de euro anual, şi cine ne face cu ochiul de la Cotroceni, de la anul. Ce zic sondajele, cum pot câştiga procente, contracte pe bani publici şi vizibilitate, la ce post penibil de ştiri să meargă diseară. Cam astea sunt durerile partidelor.
Agenda cetăţeanului? Locuri de muncă? Mor firmele mici şi nici cele mari nu se simt bine? Nu au fermierii unde să îşi depoziteze producţia? Vând ţăranii la colţul străzii pe câţiva bănuţi? Oamenii simpli nu reuşesc să îşi întindă salariul de la o lună la alta? Absolvenţii de liceu şi de studii superioare trăiesc din banii părinţilor? Criză? Program de guvernare? Listă de priorităţi? Şomeri? Bolnavi fără tratament? Măsuri de stimulare a economiei?
Şeful Guvernului nu mai poate de grija şefului statului, şeful liberalilor nu mai vede în faţă decât poarta Cotrocenilor, şeful democrat-liberalilor caută prezidenţiabil, dar partidul abia mai suflă, opoziţia critică Guvernul şi uită că tocmai ce a plecat de la guvernare, iar Guvernul merge la televizor. Colac peste pupăză, mai apare un pericol: ungurii vor să ne fure brânza şi varza din frigider.
O prăpastie s-a căscat între oameni şi politicieni. Nici unii nu mai ştiu ce vor ceilalţi. Pe nici unii nu îi interesează soarta celorlalţi. Când sunt în opoziţie propun mari fapte de vitejie, când ajung la putere uită toate bătăliile. Singura lor preocupare: să îşi apere pielea. Pentru asta fac legi noi, le modifică pe cele incomode, sar la gâtul justiţiei şi strigă cât îi ţine gura. Cu o perseverenţă demnă de o cauză mai bună.
O clasă politică jalnică. Dilentanţi. Ipocriţi. Nepăsători. Mincinoşi. Cârpesc de azi pe mâine. Iar tragedia este că toţi sunt la fel, oricum s-ar chema şi de oriunde ar
