( Continuare din episodul 14 )

Liniile şi peroanele, în Gara Centrală din Stockholm, sunt sub pământ. Ca la metrou. Cînd se apropie de oraş, trenurile intră la un moment dat în nişte tuneluri şi înaintează prin ele până la gară. Aşa era şi în Copenhaga şi în alte oraşe prin care am trecut.

Încerc să-mi imaginez cum ar fi să ajung cu trenul în Gara de Nord şi să nu văd bălăriile negre dintre linii, mormanele de gunoi, blocurile cenuşii din Giuleşti,  cu balcoanele lor pestrițe, leşurile maidanezilor tăiați de tren, depourile cu geamurile sparte, cimitire de vagoane. Să trec pe sub toate acestea înnotând lin prin luminile tunelului şi să mă trezesc direct în gară. Ar fi frumos. Dar dacă am fi copiat modeul ăsta – pentru că nu tot ce există în Occident e rău pur şi simplu sau mai rău decât la noi –, nu ne-am mai fi bucurat de Pasajul Basarab şi de salba de recorduri care îl ridică în ochii lumii – şi pe noi odată cu el.

Mă aşez pe o bancă. Un taximetrist mă înşfacă de braț şi mă trage spre maşina lui. Aparatul de fotografiat îmi cade de pe umăr. Încerc să mă smulg din gheara taximetristului, dar nu pot. Individul e un sfrijit, însă are o forță incredibilă. Îl muşc din mână şi scap. Mă reped la aparatul de fotografiat, dar un câine îl ia în dinți şi fuge cu el sub un tren. Când mă aplec, o mână îmi trage fulgerător telefonul din buzunarul de la spate. Îmi vine să plâng. În stație se anunță că trenul de Dorohoi întârzie 76 de minute.

– Hai că a venit Maine după noi, mergem! – mă înghionteşte Titus.

Mă uit năuc în jur. Îmi pipăi cu bucurie camera foto. Ce bine că nu suntem în Gara de Nord!

Doamna Maine Viklund Olofsson, cu care Titus a vorbit de multe ori la telefon, pe drum, îşi cere scuze pentru întârziere. A înțeles greşit ora la care ajungem. Apoi a mai fost şi traficul, adaugă soțul ei. @N_P