Puţine sunt lucrurile care mă mai mişcă în jur. Ca om de televiziune, am văzut atâtea la viaţa mea încât pot trece cu lejeritate peste cele mai odioase ştiri, peste cele mai lacrimogene emisiuni, peste cele mai spectaculoase personaje. Privesc, mă informez, analizez, trag concluzii şi mă rostogolesc mai departe, către noi şi noi provocări.
Zilele trecute însă, o ştire a reuşit să mă tulbure mai mult decât ar fi făcut-o toate relele pământului. Am privit-o ca reporter, apoi m-am dezbrăcat de această haină şi am privit-o ca om. Apoi ca femeie şi, în final, ca mamă. În toate aceste ipostaze am fost îngrozită... Desigur, şi moartea lui Cioabă îşi merită hectarele sale de eter. Dar parcă ştirea despre care vă vorbesc adună mai multă amărăciune, durere, disperare şi tristeţe decât trecerea în nefiinţă a tuturor regilor planetei laolaltă...
O familie aşteaptă un copil. Îl aşteaptă cu dorinţă şi disperare, de mai mulţi ani, spre a-l aşeza, aşa cum e şi firesc, în centrul universului său, spre a-l învălui într-un ocean de dragoste, spre a-şi potrivi ceasornicele după ticăitul inimii sale, spre a-l vedea crescând sănătos şi norocos. Femeia e responsabilă. Cel puţin aşa o văd cu ochii minţii mele. Are grijă de sine, se hrăneşte corect - atât cât îi permite sărăcia. Stă la aer curat, nu ridică greutăţi, răsfoieşte revistele atentă la sfaturile pentru viitoarele mămici. Face planuri, împreună cu tatăl copilului, despre cum va fi dacă va avea colici (el), dacă va avea lapte (ea), despre mobila din camera bebeluşului, despre primele hăinuţe, despre bunici, botez, prima băiţă şi alte asemenea poveşti. Femeia a bifat, cuminte, vizitele la doctor, a stat tolănită, cu burtica în sus, ţinându-şi emoţionată bărbatul de mână şi aşteptând ca ecograful să-i spună că totul e în regulă, că pruncul se dezvoltă corect, că e sănătos, iar ei, părinţii, fe
