Furt de tablouri la Kunsthal. Fapt divers exploatat la maximum de presa românească, aproape trecut sub tăcere de cea olandeză. Şi dacă totul ar fi doar o înscenare de prost gust? Şi dacă de fapt românii acuzaţi nu au făcut decât jocurile altora? Teorie a conspiraţiei sau dispozitiv ingenios, povestea este putredă.
Este ciudat că picturi cu o asemenea valoare ajung în mâinile unor oameni de acest gen. Apoi dispar, foarte comod, înainte de expertiză. În ceea ce mă priveşte, eu aş ancheta personalul angajat al muzului, asupra activităţii din ultimele luni. Şi aş căuta picturile dispărute în vreo colecţie particulară din China. Mai putem spera doar ca măcar experţii companiei de asigurări să-şi pună capul la contribuţie, căci atât presa cât şi poliţia par să-şi fi găsit vinovaţii ideali...
Dincolo de a fi un comentariu, printre cele aproape o sută care "îmbogăţesc"articolul Alinei Mungiu-Pippidi, fraza pune într-adevăr câteva întrebări subînţelese interesante. Dacă toată această poveste ar fi, de fapt, un film de aventuri, aceste aspecte ar da de gândit şi ne-am zice imediat că filmul este prost...
În primul rând, un muzeu de talia Kunsthal, din Amsterdam, este un muzeu bine păzit, în care să pătrunzi şi să ieşi cu câteva tablouri nu este chiar atât de simplu pe cât se povesteşte în epopea românilor împricinaţi.
Apoi, de regulă sunt expuse nu originale, ci reproduceri conforme, realizate cu acelaşi tip de vopsea reconstituită, potrivit aceleiaşi tehnici, întocmai pentru a proteja originalul. Deci sunt şanse ca picturile furate să fie copii...Muzeele neputând vinde ce posedă, singura şansă de a încasa bani serioşi, pentru reînnoirea colecţiilor, evident, o reprezintă banii din asigurare. Deci, admiţând că vreun colecţionar bogat ar dori să pună mâna pe aceste pânze, ce-ar fi mai simplu decât o înscenare de furt, cu românii pe post de ţapi ispăşitor