Omul meu drag îmi spune, de multe ori, că mă port ca un copil. Că mă copilăresc. Tonul lui nu ascunde vreo umbră de reproş, ci mai degrabă oleacă de mirare: cum reuşeşte o femeie, peste care s-au avântat atâtea decenii complicate, să mai aibă puterea de a privi lumea cu ochi de copil, de a se bucura de lucrurile simple, de a găsi prilej de zâmbet în aproape orice, de a sări peste probleme cu graţia unui novice care încă nu a învăţat că lumea e plină de rele... Încerc să-i reamintesc spusele lui Brâncuşi: "Când nu mai suntem copii, suntem morţi de mult", iar eu vreau să trăiesc 100 de ani (ei, hai, nu vă bosumflaţi, nu apuc eu suta!) şi, ca atare, cine mă iubeşte trebuie să accepte copilul din mine, să-l mângâie pe creştet, să nu-şi facă 1.000 de cruci când îl vede punându-şi rolele, pantalonii scurţi şi şapca. Să-l înţeleagă de ce nu disperă văzând nebuniile din jur, căci, dacă le-ar privi cu maturitatea vârstei, probabil că şi-ar fi pus de mult ştreangul de gât. Să priceapă de ce eu, copilul cu faţă de adult, râd în loc să sudui, de ce dansez în loc să stau cu faţa ascunsă-n palme şi să accepte că stau sub duş mai mult decât trebuie nu pentru a încărca factura la apă, ci pentru a epuiza toate cântecele care-mi vin pe limbă şi-mi place să le lălăi sub jetul de apă! Şi tot pentru că în mine se încăpăţânează să troneze un suflet de copil, să nu se mire că ador să fac surprize, să dosesc, ca la 16 ani, bileţele de dragoste printre pijamalele din sertarul omului drag şi că sar până la cer şi înapoi atunci când EL mă surprinde pe mine cu dovezi neaşteptate de iubire. Declar că sunt posesoarea unui râs molipsitor, care se ţine scai de mine încă din copilărie, când îi exasperam pe cei din jur cu şotiile mele. Îl slobozesc ori de câte ori îmi dă inima ghes, fără a ţine cont de anii din buletin. În plus, îmi place să recitesc şi astăzi pasaje din "Cireşarii" - mă regăse