Doua picioare de albeata varului pasesc cu greu prin nisip, printre galetuse colorate, printre sâni innegriti de soare, pe langa trupuri fusiforme, zvelte, sarate. Se apropie incet de valuri, niste valuri de o bogatie neobisnuita in acea zi.
Ezita la primul contact cu apa, care se lipeste de ridurile adanci din pielea pergamentoasa. Inca doi pasi, un ocol pe langa trupul carnos al unui bebelus cautator de scoici, si apa ajunge pana la glezne. Cioburi din valurile sparte ii uda genunchii. Batranul zambeste: acum nu doar priveste marea, o si simte. Fiecare lovitura a ei e un cutremur pentru trupul palid, invechit si fragil. Dar zambetul batranului rezista. Langa el, cineva il ajuta.
Am fost martor la aceasta scena in urma cu putin timp, pe una dintre plajele Marii Negre. Statiunea duduia de indemnuri la party, la distractie, la fericire maxima. Figurile celor intinsi pe nisip, alaturi de mine, nu pareau fericite. Obosite, da. Amortite, relaxate, poate. Fericit parea a fi doar batranul fragil, in timp ce isi inmuia picioarele in valuri, si femeia matura de langa el, cea care ii sprijinea corpul si ii ghida pasii. Douazeci de minute a durat drumul de la umbrela care-i adapostea pana la mare si inapoi, desi plaja era ingusta in acel loc. Douazeci de minute pentru cateva clipe petrecute in valuri.
Cand m-am intors in Bucuresti am trecut pe langa unul dintre acele ziduri cenusii pe care cineva a scris „priveste cerul...”. Si atunci mi-am amintit o poveste spusa de Neagu Djuvara, in urma cu o luna, intr-una dintre librariile Humanitas. Era in vremea cand George Enescu canta inca pe scena Ateneului roman si mos Neagu era ofiter tanar si sot proaspat. Ajuns pe undeva prin Transnistria si fara sa-si mai fi vazut sotia de luni intregi, Neagu Djuvara a reusit sa obtina o permisie si sa ajunga rapid in Bucuresti cu avionul postei.
Pl
