De Sfânta Maria, în fiecare an, mă grăbesc să ajung la biserică şi să aprind lumânări pentru Mariile din viaţa mea: mama, bunica si mătuşile grecoaice din partea soţului meu.

De obicei merg la biserica Stavropoleos unde slujba este frumoasă şi adevărată. Din păcate nu ajung întodeauna acolo, iar cand ajung, sunt strivită de mulţimea oamenilor. Ca să găsesc un loc, nici nu se pune problema, iar de stat în picioare toată slujba, îmi este imposibil!

De Sfânta Maria care tocmai a trecut, era deja târziu, m-am îmbrăcat repede şi m-am dus la o biserică din cartier, de fapt, biserica copilăriei mele, pe care încă o mai frecventez din când in cand, mai ales în asemenea situaţii. Curtea era plină de oameni care ascultau slujba, alţii îşi povesteau vieţile. Am intrat în biserica arhiplină, am cumpărat niste lumânări şi am rămas să mă sprijin de unul din pereţii laterali ai micii încăperi unde se vând obiectele de cult. Am încercat să mă ţin pe picioare şi să rezist atacului care venea din spate..Slujba ajunsese la momentul predicii. Preotul avea un fel foarte ciudat şi ridicol de a rosti frazele. De fapt, el nu vorbea, cânta cuvintele, le şuera, lungea prima silabă şi finalul frazei îl încheia pe tonuri de cap. Era atâta falsitate în această aşa-zisă „trăire” încât fără să vreau m-am gândit la actorii proşti şi lipsiţi de talent care nu au cum să emoţioneze şi să convingă publicul.

Oamenii se străduiau, dar nu prea reuşeau să priceapă ce se intâmplă. Încet, încet au inceput să iasă din biserică. Era cald, copiii plângeau, o femeie a intrat cu un căruţ dublu, deşi avea un singur copil în el, şi după ce m-a călcat pe piciorul stâng, a făcut o advărată pârtie, îndreptându-se spre altar.

Am ieşit din biserică năucită..Plecasem de acasă cu sărbătoarea în suflet şi mă întorceam obosită, goală pe dinăuntru şi cu sentimentul că mi-am pierdut timpul....!