Această dimensiune etnică precum şi capacitatea comunităţii de a iniţia un dialog cu alteritatea, cu străinii de acasă, nu trebuie dezvoltată doar pe palierul facil al marilor culturi europene (franceză, anglo-saxonă sau germană) reprezentate de centrele culturale occidentale prezente şi active la Iaşi, ci şi, mai ales, faţă de rădăcinile comune, mai curând ignorate astăzi ale componentelor identitare ieşene din trecut, precum cea evreiască sau armenească, mai slab reprezentate în contemporaneitate.
Una dintre cele mai interesante şi tulburătoare experienţe trăite de ieşenii care au ales să plece în străinătate în ultimele două decenii a fost aceea a şocului multicultural. Iaşul are, desigur, o anumită paletă de reprezentare etnică, religioasă şi multiculturală, dar proporţiile acestei reprezentări sunt extrem de edificatoare pentru spiritul locului: mai mult de 80 la sută dintre locuitorii actuali sunt ortodocşi de rasă albă, caucaziană, cu rădăcini genealogice în general româneşti, ceea ce face ca dominanta oraşului să fie încă una relativ constantă sub raport etnic şi religios.
De aceea aminteam că experienţa migraţiei europene a adus cu sine şi realitatea multiculturalismului european pentru cei care, indiferent de starea lor socială sau de nivelul de educaţie, au trebuit să facă faţă, în Europa, integrării în societăţi străine. Dincolo de dezbaterile din presă sau de multitudinea de seminarii şi activităţi civice, dialogul cu rase, culturi şi religii diferite de ale tale este unul dintre cele mai importante exerciţii democratice şi antropologice. Este o încercare a fiecăruia de a trece de constrângerile tribale, de convingerea că face parte dintr-o majoritate confortabilă, dominatoare, deci că este scutit de efortul dialogului şi a toleranţei, de a descoperi lumea şi culturile în polimorfia şi diversitatea lor. Acest exerciţiu de autodepăşire nu e
