Costică Ştefănescu şi-a luat mingea şi a plecat. S-a dus într-o lume mai bună pe care o va apăra aşa cum făcea cu poarta Craiovei sau a echipei naţionale.

Ştefănescu a plecat parcă supărat pe tot ce se întâmplă cu lumea asta, cu România şi Craiova. Din păcate în Bănie nu se mai cântă Campiona Unei Mari Iubiri. La Craiova există două echipe care se luptă între ele în Liga secundă de fotbal.

Fără a fi nostalgic faţă de vechea epocă, în care nu era curent, în care era frig, în care se stătea la coadă pentru mâncare, o spun totuşi astfel: Costică Ştefănescu face parte din perioada copilăriei sau a tinereţii multor români, şi tocmai tinereţea de atunci ne face să ne aducem aminte cu plăcere de vremurile când beam un Cico, când dansam pe CC Catch şi Modern Talking, când mâncam îngheţată Polar, când râdeam de glumele lui Toma Caragiu şi-ale lui Dem Rădulescu, când ascultam muzică la magnetofonul Majak, când ne uitam la revistele capitaliste Pif, când ne holbam prin Neckermanne, când mergeam pe litoral la Neptun şi era plin de germani şi polonezi, când Nadia lua 10 pe linie şi nu era oprită de nimeni, când Ilie Năstase făcea legea pe terenul de tenis, când Teoharie Coca Cozma sau Ilie Dobre spuneau la radio echipa de vis ai Craiovei: Silviu Lung – în poartă, apoi, Negrilă, Tilihoi, Costică Ştefănescu, Ungureanu – Aurel Ţicleanu (Aurel Beldeanu), Balaci, Mircea Irimescu, Geolgău (Adrian Popescu), şi în atac Rodion Cămătaru, Sorin Cârţu (Zoltan Crişan).

Din păcate – sau poate că aşa trebuie, pentru că aşa e viaţa – acea epocă e încheiată, trăind doar în mintea noastră, a celor care aveam atunci între 10-40 de ani.

Cândva Craiova era Maxima şi România părea o ţară trăibilă, dacă nu erai afectat de sistemul miliţienesc şi de securitate. Ne bucurăm de democraţie, dar nu cred că mai apucăm vremuri în care sportul, cartea, educaţia să fie la locul lor a