Trecând peste această nostalgie insolită şi nefirească, ajungi acasă, înmuiat de dragostea părintească, ce nu durează mai mult de 5-6 ore, timp în care apar probleme de ordin interior, cine spală vasele, cine duce gunoiul şi cine merge la Kaufland să facă cumpărături.
Un alt lucru de care îţi era dor şi nu-i poţi nega confortul, este mâncarea mamei, care devine, dacă nu era, cea mai bună mâncare din lumea asta, cu ulei cât trebuie, cu pâine făcută la toast (nu că n-ai fi putut face şi tu) dar şi cea mai bogată şi diversificată.
După ospăţul pantagruelic, te relaxezi pe terasă, iar atunci se alătură şi părinţii tăi, începând prieteneşte a-ţi asculta planurile pe care urmează să le faci la anul, o dată cu începerea facultăţii. E lesne de înţeles, că niciodată nu urmărim paşii pe care-i vom face la anul, căci în general, vin pe parcurs şi dacă nu vin, la stres reacţionăm cel mai bine. Nerăspunzând conform aparenţelor părinteşti, apar certuri şi zguduiri emoţionale: ”Gândeşte-te bine, mai ai un an, va fi timpul să iei viaţa în piept.”
Treci şi peste asta, fiind conştient de această problemă, dar o amâni, că deh, e mai relaxată o minte limpede decât una încurcată în mii de întrebări.
Se face seară, mai repede decât ai fi crezut, chiar e un soi de veşnicie la sat, şi constaţi cu stupoare, că-n agenda telefonică, mai puţini oameni din Bistriţa şi prea mulţi din bucureşti ai. Şi începi să te gândeşti, oare să-l sun pe X sau pe Y? Oare nu e ciudat că nu am mai vorbit de 3 luni sau un an? Îţi iei inima în dinţi, suni, de ai noroc, ieşi şi tu la o bere, te apucă nostalgia Bucureştiului din nou, prietenii tăi vechi te critică pentru accentul de „mitic” pe care l-ai căpătat şi faptul că-ţi renegi statutul de ardelean, şi alte prostii, dar e bine măcar, că ţi-ai umplut timpul cu ceva.
Dar ăs
