Am recitit în aceste zile premergătoare zilei de 23 august, până în 1989 Sărbătoarea naţională a României, cartea lui Neagu Djuvara Misterul telegramei de la Stockholm, apărută în anul 2012 la editura bucureşteană Humanitas.

În clasificarea întreprinsă de Tzvetan Todorov în rândul celor ce menţin în prezent urmele trecutului (cf. Memoria răului, ispita binelui, Editura Curtea veche, Bucureşti, 2002) şi în cazul aparte al cărţii de la care pornesc însemnările mele de azi, Neagu Djuvara cumulează o dublă calitate. Atât pe aceea de istoric, cât şi pe cea de martor. Martorii şi istoricii nu se situează însă- scrie Todorov- pe poziţii ireconciliabile. Discursurile lor pot fi frecvent complementare.

O atare complementaritate ne întâmpină în cartea Misterul telegramei de la Stockholm. Să reamintim în context că Neagu Djuvara e de profesie istoric. Licenţiat în domeniu în 1940, la Sorbona, dar şi posesorul unui doctorat cu o teză de filozofia istoriei, doctorat susţinut în anul 1972 sub ilustra coordonare a lui Raymaon Aron.

Acelaşi Neagu Djuvara a lucrat în serviciul diplomatic român. În august 1944 avea doar 28 de ani, era ataşat de legaţie, ceea ce însemna pe vremea aceea prima treaptă în ierarhia funcţionarilor Ministerului de Externe. Printr-un capriciu al soartei lui i-a revenit misiunea de a pleca, din ordinul ministrului Mihai Antonescu, la Stockholm, cu însărcinarea de a transmite răspunsul mareşalului Ion Antonescu la propunerea guvernului sovietic de reluare a negocierilor în vederea capitulării. Misterul telegramei de la Stockholm deapănă povestea acestei călătorii.

Cartea reprezintă, de fapt, dezvoltarea unei scrisori destul de ample adresată în anul 2012 ziarului Adevărul, scrisoare publicată de acesta, la vremea respectivă, pe patru pagini. Era vorba, de fapt, despre un articol în care Neagu Djuvara demonteză cu răbdare şi tenacitate, c