George Banu a împlinit o vârstă la care se poate simţi îndreptăţit să privească în urmă fără mânie, mulţumit de ce a înfăptuit, el fiind dintre aceia cărora viaţa le-a transformat numele în renume, răsplătindu-l cu o notorietate cum nu la mulţi români le este dată. Însă şi aşa, eu nu-l pot vedea pe prietenul septuagenar în ipostaza de a-şi contempla propriii lauri.

Pentru mine, e foarte tânăr şi ce confirmă calendarul nu i se potriveşte. Pe de altă parte, dacă în lumea teatrului, unde nu se duce lipsă de cârcotaşi porniţi să demoleze orice ieşire din serie, celebritatea regizorului sau actorului ţine de normalitate, aceea a criticului, fie şi a unuia de dimensiunea lui George Banu, adică a unui veritabil savant, ar putea să pară un paradox. Criticii de teatru în special, dar şi ceilalţi în general, sunt ultimii cărora li se recunosc meritele. Sigur, atât la noi, cât şi aiurea, au fost şi perioade când o cronică a decis triumfuri şi căderi de proporţii, fiind un etalon nu numai pentru creatori şi specialişti, ci şi pentru spectatori, reuşind să-i aducă în sala de spectacol sau să-i îndepărteze. La fel s-au petrecut lucrurile şi în literatură. Un comentariu la o carte, de pildă, tipărit chiar în revista în care apar rândurile de faţă, a decis deseori epuizarea tirajului. Nicolae Manolescu a fost din acest punct de vedere un performer. Asemenea isprăvi mi-e greu să cred că se mai află cineva să se iluzioneze că le săvârşeşte. Să fie cumva vorba de o degradare a actului critic? Nicidecum. Critici „cu mâinele curate” şi foarte buni profesionişti există. Numai că, din păcate, ceea ce scriu ei citesc puţini sau foarte puţini. Nu citesc măcar nici cei ce sunt direct vizaţi. O realitate ce nu anunţă nimic bun, dimpotrivă, denotă o mentalitate păguboasă, care ar trebui să pună pe gânduri.

Cu George Banu m-am cunoscut în urmă cu vreo patruzeci şi ceva de ani,