În mijlocul raiului, pe fondul albastru-roz-oranj al cerului (spre vest tocmai apunea, meticulos, responsabil, eroic, soarele), parcă aşteptându-ne chiar pe noi, stătea solitar, sub un acoperiş ca de fântână veche, un chioşc în întregime auriu, din lemn atât de proaspăt geluit, încât aroma de vanilie i se simţea şi de la zece paşi!
Ajungem la Sâmbăta de jos după ora şase a unei zile de iulie şi decidem să rămânem peste noapte aici. Stoarsă de puteri de câte locuri şi „obiective turistice” am văzut în ultimele zile; de câte „frâne” am pus, mai ales pe Transalpina; de urcarea, cu câteva ore în urmă numai, a 1500 de trepte până la cetatea lui Vlad Ţepeş; de emoţiile, ceva mai îngăduitoare cu mine, de pe Transfăgărăşanul parcurs tot cu numai câteva ore în urmă; de trecerea de la caniculă la frigul de la Bâlea lac, apoi iar la caniculă; şi, nu în ultimul rând, de câtă „frumuseţe” a trebuit să înghit, pe nemestecate, pe tot parcursul excursiei - acum, în Sâmbăta de jos, înregistrez fără multă participare copacii verzi, vilele şi vilişoarele toropite (din acoperişul uneia iese fum, sau de unde?), străduţele pe care ne învârtim în căutarea unui adăpost vremelnic... Nimic de zis, sunt şi mulţumită: ne apropiem de finişul călătoriei. Mâine voi fi cu încă o zi mai aproape de casa mea, unde voi putea să revin la liniştile şi neliniştile cotidiene, să mă descotoşmănez, în fine, de nervozităţile, spaimele şi crispările recente. Şi, cu puţin noroc, voi putea să-mi refac şi rezervele de somn, avariate serios pe moment.
Deocamdată, abia aştept să ne cazăm. Oprim undeva: ghidaţi de un panou publicitar, luăm la picior nişte uliţe pline de baligi uscate de vacă, să vedem o pensiune. Nu (ne) place. La alta, vecină, mult mai atractivă, nu sunt locuri. Ne întoarcem şi plecăm iar motorizat. Dăm de vila V., retrasă la o margine a satului, la poarta căreia oprim. Emilia şi Cri