Suntem la mare. Vânt subţire în zori, valuri mai năprasnic înaintând spre ţărm... simţi cum marea şi ea se pregăteşte de toamnă. Cine ştie cu adevărat care e cursul vremii va înţelege că e timpul lufarului.
Lufarul e „frate” cu chefalul, care la rândul său e „vărul” (de-al câtulea, să nu mă întrebaţi) mai cunoscutului şi apreciatului crap. Cum s-ar spune, soarta şi apele i-au cam despărţit.
Nea Vili, bătrânul pescar de la malul mării, căruia-i datorez şi reţeta de ciorbă de rapane, îmi spune că nu-nţelege obstinaţia bucătarilor (de la terasele unde se-nghesuie turiştii) de a pregăti saramură de crap, când apele Pontului oferă ingrediente (cel puţin) mai interesante. Cum ar fi – ei, da, aţi ghicit – chefalul şi fratele lui, lufarul. Chefalul are carnea dulce şi, pe lângă aromele inconfundabile ale mării, mai are un avantaj: are foarte puţine oase.
Cum se prepară saramura aceasta? „Peştele se curăţă de solzi şi de măruntaie şi se porţionează; asta se poate face fie pe lung, desfăcând peştele în fileuri, fie tăindu-l pe lat, în felii ori cotlete. Şi lufarul are oase puţine, deci nu va pune probleme invitaţilor la masă. Pe o tablă pe care s-a presărat puţină sare, se frig bucăţile de peşte până ce prind crustă. Se aşază într-un vas, deoparte. În altul, se pregăteşte saramura: apă, piper, cimbru, un vârf de ardei iute, câţiva căţei de usturoi tocaţi, foi de dafin... Sare. Neapărat! După gust. Roşii, ardei ori rădăcini? Recomandarea mea este: fără. Legumele estompează gustul peştelui şi atunci, la ce bun atâta atenţie acordată acestui peşte cu totul special? Când zeama a dat într-un clocot se răstoarnă peste peştele fript şi se pune din nou pe foc mic, pe plită, ori mai bine la cuptor... Doar câteva minute. Asta e tot.”
Nu pot să nu amintesc aici şi celelalte sfaturi pe care mi le-a dat, demult, nea Vili. În farfurie, se aşază mai întâi o bucată ori d
