„Privind în urmă, amintirea îmi pare o poveste născocită.“ Aşa îşi începe naratorul, Felix K., relatarea celor şapte vieţi, plasînd-o sub zodia fabulosului. Cine poate să aibă şapte vieţi, în afară de eroii din basme? Şi, într-un fel, titlul romanului lui Jan Koneffke nu se dezminte. Acţiunea se derulează cu o viteză fascinantă, eroul narator scapă, de fiecare dată, ca prin minune din cele mai spectaculoase evenimente (cutremur, deportare, arestare, tortură, proces cu condamnare la moarte), iar fantasticul intervine, cînd şi cînd, în modul cel mai firesc. De la primele pagini, scăldate într-o colorată atmosferă orientală, autorul trimite, jucăuş, la O mie şi una de nopţi. Numai că, în locul Şeherezadei, dăm de un tînăr pianist din Pomerania, Felix Kanmacher, ajuns „guvernanta“ unei răsfăţate femei-copil, Virginia, pe care n-o domoleşte decît cu poveşti. Chiar şi atunci cînd este alungat din preajma Virginiei, cu care începuse o idilă romantică prelungită toată viaţa, Felix nu abandonează zona fantasticului:povestea caşalotului de aur, povestea jocului pe viaţă şi pe moarte, povestea iscusitului hoţ din Constantinopol, povestea despre sfîrşitul imperiului necesităţii pure ritmează nararea celor şapte vieţi. Ficţiunea, varianta îndulcită a realităţii, o întovărăşeşte, fără a pierde însă sîmburele ei amar. Mai capricios şi mai tiranic decît Virginia, o Lolita îmblînzită pe măsură ce creşte, se va dovedi a fi tatăl ei, Victor Marcu, publicul meloman al Europei cunoscîndu-l drept „Geniul Clapelor şi Zeul Pianului“. La începutul romanului, el apare în postura de „salvator“ al lui Felix Kanmacher: „În toamna lui ’34 mă scosese pe ascuns din Germania, cu maşina lui, iar la Bucureşti, oraşul său natal, trăsese sforile necesare ca să-mi facă rost de acte. Numele meu era, chipurile, Johann Gottwald şi făceam parte din minoritatea cunoscută sub numele de saşi“, povesteşte