Oricare mamă e mândra de copiii ei. Dar Marcela e şi mai fericită, pentru ca destinul fiicei sale este frumos, aşa cum i-a fost ursit la naştere.
Mi-am dorit tare mult un copil. Iar dorinţa mi s-a împlinit. Am ramas gravidă în anul 1980. Numai că mi-a fost dat sa trec printr-o perioada de sarcina plina de peripeţii, aşa încât sa-mi ramâna în minte toata viaţa. E greu, dar frumos
Acum, când îmi aduc aminte, par întâmplari haioase. Atunci însa... Eram nevoite sa stam la serviciu cât rezistam, pentru ca apoi sa benefi ciem de mai multe zile de concediu postnatal. Nu era "boierie" ca-n zilele noastre. Aşa se face ca eram mai mereu pe fuga, cu burta la gura, obosita şi neatenta şi, din aceasta cauza, era cât pe ce sa nasc înainte de termen, de câteva ori. Prima data, fugeam dupa un tramvai, care se pusese deja în mişcare. Apucasem sa pun un picior pe scara, iar cu celalalt pedalam ca pe trotineta, pe refugiul pietonal. Norocul meu ca nu a închis vatmanul uşile şi nu avea viteza mare. Cu chiu, cu vai, vreo trei barbaţi au reuşit sa ma ridice, ca eram destul de mare. Sperietura însa m-a trimis direct la spital, cu contracţii. Eram în 7 luni de sarcina.
Dar fetiţa mea a ramas la locul ei. Alta data, la scurt timp, veneam de la serviciu. Se înserase şi era pustiu pe strada. Mă grăbeam sa ajung acasa şi, la o trecere de pietoni, am început sa traversez exact când se schimba culoarea semaforului. Cu picioarele umflate, neputând sami coordonez mişcarile cum trebuie, am calcat strâmb şi am cazut exact pe burta! Pentru ca era deja verde pentru ei, şoferii au început sa claxoneze. Vazând totuşi ca nu dadeam vreun semn sa ma ridic, doi inşi au coborât şi m-au saltat, ducându-ma direct la camera de garda. Am scapat cu bine şi de data aceasta. Alta sperietura am tras-o când m-a fugarit un caţel. Eram prea greoaie sa ma feresc, aşa ca m-a prins de picior. Oricum, pe timp
