„ Dar de unde sînteţi?” ne întreabă, după o scurtă conversaţie, chelnerul flamand, întinzîndu-ne meniurile. „Din România”, răspund eu, cu jumătate de gură. „Amîndoi?” se miră el, uitîndu-se la nevastă-mea, care este luată adesea drept nordică. „Soţia mea e norvegiancă”, îi spun eu, uşor ţîfnos. „A, deci te-a scos doamna la o friptură?” rînjeşte chelnerul la mine.

Apoi, uitîndu-se în jur, îmi aruncă peste umăr:

– Vezi că au mai rămas nişte resturi la masa vecină, poţi să iei de acolo, că te scoate mai ieftin. La plată, flamandul cel fudul pune nota în faţa soţiei mele şi mai rînjeşte o dată către mine: „Azi e ziua ta norocoasă!“ Eu îi spun ceva despre Brel şi les flamingants, dar se face la rîndul său că nu aude. Xenofobia pare să devină principala reuşită reală a uniunii europene...

Şcoala de vară de la Konitsa e neschimbată. În ciuda crizei, organizatorii au reuşit şi de data aceasta să adune studenţi din toţi Balcanii, pentru două săptămîni de cursuri şi teren „transfrontalier“, în Grecia şi Albania. Ne ducem glonţ la Platanul Mariei, unde, după ce ne informăm reciproc, în cel mai curat limbaj mimico-pantomimic, despre ce-am mai făcut în ultimul an, ne aşteaptă ouzo meze-ul de bun venit. Din partea casei. Şi ne simţim din nou „acasă“.

A doua zi, mergem deja cu toţi studenţii într-un sat ascuns în munţi. E sărbătoarea de Sfînta Paraschiva şi toţi fiii satului s-au întors din toate colţurile lumii să serbeze. Satul mai are doar vreo zece familii, dar acum sînt cîteva sute, au venit din Europa, dar şi din Australia sau Canada. Sîntem adoptaţi în cel mai firesc mod cu putinţă. Unii se prind în dans. Cine plăteşte lăutarii conduce hora, iar lăutarii – ultimul „taraf“ din zonă – îl urmează pas cu pas, îl privesc în ochi şi îşi modulează cîntarea după mişcările acestuia. Gazda petrecerii, o venerabilă zeiţă a fecundităţii, cu ochi de foc, preia ba