Deşi ai mei n-au fost muritori de foame, m-au crescut în spiritul unei modestii desăvârşite şi al unei discipline aproape spartane.
Responsabilul cu aceste excese era tata, obsedat fiind de convingerea că adevăratele caractere au la bază copilării lipsite de răsfăţ sau prea mare îngăduinţă. Ca atare, şifonierul meu se lăuda doar cu strictul necesar, în competiţia din clasă pe tema „cine are mai mult/al cui e mai frumos”, eu ieşeam mai totdeauna perdantă (compensam cu locuri meritorii în înfruntările bazate pe materia cenuşie!), cureaua şi pedepsele erau „de-ale casei”, iar la diversele mele rugăminţi, specifice vârstei, răspunsul preponderent era NU...
Deşi fire veselă, am crescut încruntată tare, înlăuntrul meu, şi doar dragostea slavă şi atât de caldă a mamei mele reuşea să mă împingă, optimist, de la o zi la alta, de la un an la altul. Au trecut ceva ani de-atunci. Mintea mea de acum mă face să le fiu deopotrivă recunoscătoare atât blândei mele mame, cât şi ultraseverului meu tată. Şi tot mintea mă îndeamnă să nu fiu foarte mulţumită de felul discutabil în care, ca părinte, la rându-mi, am reuşit să le urmez exemplul.
Încercând să fiu dreaptă, am împletit mereu partidele de răsfăţ, oferite copiilor mei, cu puseuri de severitate; am fost ba o mamă exagerat de îngăduitoare (fapt care îi provoca frisoane tatălui meu), ba una excesiv de restrictivă. Iubirea mea mascată (fidelă principiului că „pe copil e bine să-l săruţi doar în somn”) se împletea cu severitatea, cadourile cumpărate cu drag copiilor erau însoţite de pretenţii pe care aceştia le considerau, mai totdeauna, absurde. Subiectiv vorbind, cred că am fost echilibrată. Obiectiv, se pare că nu. Răsfăţul, îngăduinţa, toleranţa, de multe ori greşit aplicată, au întrecut necesara atitudine intransigentă pe care trebuie să o avem cu copiii noştri dacă vrem să sc