În mijlocul oraşului este un deşert de beton. În inima deşertului este o fortăreaţă: Casa Poporului. Ceauşescu n-a mai apucat să se bucure de ea. Astăzi înlăuntrul ei se apără de popor regii democraţiei. Un zid lung de 3 kilometri îi protejează de noi, tuaregii oraşului. În zilele toride de vară, când asfaltul fierbe, din oaza de dincolo de zid adie un zefir de iarbă tăiată.
Puţinii turişti străini cu ghiduri în mână, care mişună în jurul mausoleului, caută o intrare. Nu există indicatoare, jandarmii şi poliţiştii de la punctele de pază sunt singurii ghizi turistici ai zonei: „Ocoliţi, ocoliţi”. Ajunşi înăuntru, dau peste câmpuri nesfârşite de marmură. Vaste spaţii împietrite în tăcere în care uneori apare faţa spectrală a vreunui funcţionar.
După 24 de ani, trăim în continuare în coşmarul unui dictator nebun. Comunismul le-a furat bunicilor noştri viaţa, le-a furat părinţilor noştri viitorul şi ne-a furat nouă, tuturor, oraşul. Ceauşescu a confiscat o felie de Bucureşti, a băgat buldozerele în viaţa a mii de familii şi a trântit o monstruozitate arhitectonică în locul oraşului vechi. Putem face, după 24 de ani, un mic act de reparaţie şi de dreptate pentru locuitorii acestui oraş chinuit?
Gândulsusţine dărâmarea zidului care înconjoară Palatul Parlamentului şi redarea „curţii” Palatului către cetăţeni. Cele peste 30 de hectare de spaţiu verde, îngrădite de un zid de beton şi apărate cu arma la picior, trebuie să se transforme în parc public.
Într-o ţară care-şi urăşte aleşii şi în care aleşii îi urăsc pe alegători, este de datoria parlamentarilor care vor să schimbe această imagine să-şi lege numele de un act istoric de restituire urbană. Preşedintele Camerei Deputaţilor trebuie să înţeleagă că, în cazul dărâmării un zid cu valoarea de simbol, costurile trec pe plan secund. Senatorii şi deputaţii trebuie să priceapă că protecţia oferită