În viaţă, cu toţii parcurgem hotare. Sunt momente care ne marchează trecerea prin ani, sunt întâmplări care definesc schimbări de statut, mutarea dintr-o categorie în alta, evoluţii sau involuţii.

Acum mai bine de un an, ochii meu au început să facă nazuri. Mai cu seamă la citit. Am simţit cum, pentru a vedea mai clar, mâinile tind să depărteze cartea de ochi, iar statul îndelungat în faţa computerului îmi dizolvă literele într-un soi de ceaţă chiar dacă afară e însorit. Mi-am mai verificat o dată vârsta din buletin şi... m-am înscris la un control oftalmologic. O doctoriţă amabilă m-a privit drept în ochi, prin diverse aparate de ultimă generaţie, sfârşind prin clasicul interogatoriu cu privire la literele, din ce în ce mai mici, înşirate pe un panou prins pe perete. Am ieşit din cabinet ascunzând în poşetă prima mea pereche de ochelari de vedere, iar în suflet - o stare nedefinită de emoţie. Nu tocmai pozitivă, recunosc.

În lunile care au urmat, am încercat să fentez cum am putut realitatea. Mi-am impus să uit de ochelari lăsându-i pe fundul acelei poşete, pe care n-am mai scos-o de atunci din şifonier. Am băut, cuminte, suc de morcovi, mi-am cumpărat, sfidând preţurile exorbitante din Piaţa Floreasca, mormane de afine, am practicat şiruri nesfârşite de exerciţii pentru vedere descoperite pe internet. La un moment dat, chiar am avut senzaţia că încep să văd mai bine! Dar nu, literele continuau să dănţuiască în smogul londonez, fiindu-mi necesare mâini din ce în ce mai lungi pentru a depărta cartea de privire, astfel încât aceasta să desluşească cele scrise. În platoul de filmare îmi scriam desfăşurătoarele cu un corp de literă mult mai mare, astfel încât pe telespectatorii mei nu mi-a fost atât de greu să-i păcălesc. Devenise însă o problemă în supermarket, unde descifrarea termenelor de garanţie şi, uneori, chiar şi a preţurilor