Cooperarea europeană pe care agenda culturală a unui oraş ce vrea să devină Capitală Culturală Europeană trebuie să o includă ar trebui să înceapă, strategic, cu aceste azimuturi structurale pe care istoria ni le dezvăluie şi în funcţie de care s-ar cuveni să-şi ordoneze apoi parteneriatele pe orizontală.
Europa e mai mult decât un simplu continent. E o paradigmă a civilizaţiei şi democraţiei occidentale, influentă şi paradoxală, puternică şi nesigură, unică în felul ei. Una dintre cele mai expresive descrieri ale acestei paradigme, care m-a intrigat şi provocat tocmai pentru că venea de la un intelectual raţionalist, este aceea a lui Adrian Marino, cel care, pe urmele lui Paul Valery, vedea Europa ca fiind „elină în adâncime, romană în extensie şi creştină în înălţime”. Poate nu ar strica să medităm puţin asupra sensului profund al acestei definiţii.
Datorăm antichităţii greceşti nu numai întemeierea filosofică a gândirii occidentale, reflecţia raţională, spiritul poetic sau vocabularul Fizicii şi metaFizicii, ci şi un sens integrat, corporal şi spiritual, al frumuseţii, al libertăţii interioare şi al iubirii. Amprenta elină este rădăcina esenţială a spiritului european, este efervescenţa întemeietoare care a făcut ca această perspectivă articulată asupra cosmosului şi spiritului să devină cea mai influentă din lume, să triumfe asupra viziunilor concurente orientale, septentrionale sau ale protocivilizaţiilor din America de Sud. Nu înseamnă, desigur, că filosofia grecească sau desăvârşirea artistică, arhitecturală, a lumii lui Pericle sunt, în mod necesar şi ultimativ, mai bune sau superioare altor civilizaţii dispărute sau prezente pe alte meleaguri, ci doar că vitalitatatea şi perenitatea acestei viziuni se regăsesc în chipul polimorf şi influent al Europei de azi şi că merită discutat despre ele. Filosofia şi democraţia sunt şi astăzi, pe bun
