Este mesajul (sută la sută autentic, salvat la „memorabile”) de care mi-am amintit zilele trecute, cu prilejul unei aprinse polemici într-un grup de prieteni, dispută care a plecat de la îndemnul cuiva de a „gugăli” după nu mai ţin minte care informaţie (sau „gugălui”, în ambele variante cu accent pe „i”, dar nu-mi amintesc varianta…corectă). Crâcneala mea împotriva unui asemenea (astăzi) simpatic barbarism a fost imediat taxată de tabăra adversă, încropită ad-hoc şi majoritară, ca fiind „conservatoare”, „puristă” şi chiar „făţarnică”. Îmbrăţişând pătimaş adevărul că limba este „un organism viu” şi certitudinea că „engleza a câştigat războiul cu franceza şi s-a impus ca supremaţie mondială”, combatanţii echipei adverse şi-au etalat cu fervoare incontestabilele premise: limba a evoluat şi se va transforma mereu; importurile de cuvinte şi expresii nu-s o noutate; neologismele aduc întotdeauna un aer de prospeţime şi savoare; până să fie confirmată de academicieni, utilitatea unui împrumut lexical sau a unui transfer definitiv rămâne să fie validată tocmai de utilizatorii limbii; şi, în definitiv, limba nu poate şi nu trebuie să opună rezistenţă globalizării. Dezbaterea a fost captivantă, iar argumentele şi contraargumentele, extrem de interesante. Le evoc nu ca finale concluzii scrise în contra amicilor mei, ci pentru a încerca să transfer această polemică în spaţiul public sau, dacă provocarea nu ţine, să cer măcar intervenţia unui lingvist care să ne ajute în dezlegarea misterioasei enigme romgleze (ce-ar zice oare doamna profesor Rodica Zafiu?…).

Avem, aşadar, pe de o parte, tabăra „liberală” care găseşte că „gugăluirea” sau „datul cu un search” (şi alte neologisme ori expresii similare) sunt fenomene tolerabile pentru argumentele expuse mai sus (în mod nelimitativ, evident).

În ceea ce mă priveşte, despre perspectiva strict ştiinţifică asupra i