Cu o faţă alcătuită arghezian, „din râpi şi gropi adânci”, cu o voce cavernoasă (datorită fumatului), don Cezar putea, într-adevăr, să pară spăimos.

Într-un text publicat recent (Cum mor scriitorii), referindu-mă la moartea lui Cezar Ivănescu, punctam faptul că acesta, imprudent, s-a decis să i se facă o operaţie, fără de care, probabil, ar fi trăit şi acum. Nu discut succesiunea gafelor medicale care au dus la acest deznodământ (clinica particulară din Bacău a fost acuzată de mal-praxis), cert este că, în urmă cu 6-7 ani, poetul-cântăreţ al Baaaduluiîşi etala vitalitatea (ascunzîndu-şi cu pudoare disfuncţiile) în varii ipostaze, implicându-se eficient în viaţa culturală a Cetăţii, şi nu numai. Temperament vulcanic, având conştiinţa propriei valori, polemist redutabil, neiertător într-o vreme, poetul dădea deja semne a se împăca cu sine şi cu lumea (literară, mai ales) deşi aceasta (o parte a ei) nu l-a iertat nici post-mortem. Ultimul lui an, ultimele luni de viaţă i-au fost amărâte / maculate de acuza de informator al Securităţii, fapt care l-a consumat enorm, fizic şi moral, aceasta cu atât mai mult cu cât acuzatorul (din incinta CNSAS) n-a adus nicio probă, niciun document incriminant. Totul s-a stins odată cu moartea poetului, dar – vorba lui Moş Ion Roată – „ cu ruşinea cum rămâne?”

Cert este că, în primii luştri post-decembrişti, don Cezar pre mulţi a popit şi el, persoane importante în maşinăria scriitoricească, aşa încât se putea aştepta la o lovitură sub centură, mai ales că-n juneţe – dar şi mai târziu, la revista „Luceafărul” – practicase şi arta pugilatului... Într-o vară (prin anii ’80) ne-am întâlnit în Bucureşti, pe Calea Victoriei, şi nu-mi venea a crede că e el acela: la bustul gol, cu nişte şlapi în picioare şi cu ditamai ciomagul pe-un umăr, părea descins dintr-un film „de epocă” – şi m-am uitat de jur-împrejur, să văd dacă nu cumva