Nu ştiu cât de rău, cât de necesar sau amândouă la un loc e Preşedintele Băsescu. Eu am în cap un altfel de prototip al întâiului om în Stat, civilizat, educat, imparţial şi fără ieşiri colorate în atitudinea publică. Dacă prototipul meu ar spune despre actualul Preşedinte că e nenorocirea noastră, i-aş da dreptate. Dar când auzim asta de la nerespectabilul domn Iliescu, nenorocul de care vorbeşte ne devine, brusc, de-a dreptul simpatic.

E stranie dorinţa omului Iliescu de a ieşi din politică doar cu picioarele înainte, chiar dacă părerile dumnealui nu mai sunt executive. Şi nici nu înţelegem în ce măsură resimte domnia sa năpasta băsistă, ca posesor al unei pensii respectabile, al unei locuinţe în Primăverii şi beneficiar al unei linişti nemeritate în ce priveşte dosarele mineriadelor. E cineva care şi-a văzut realizate profeţiile politice şi ar avea tot dreptul şi datoria de a muri, ca personalitate a cetăţii, liniştit.

Dacă definiţia nenorocirii pomenite se referă la anularea imunităţii hoţilor protejaţi partinic, cum se întâmpla în cele două-trei mandate de nostalgică amintire, atunci suntem de acord cu enunţul. Poate că actualul rezervist nu îi poate ierta viitorului fost actul public de condamnare în Parlament a visului de aur rămas secret undeva în sufletul celui ce-a fost sufletul mulţimilor de gospodine debordante în omenia lor de bine; sau trădarea unui fost subordonat pe timpul partidelor de şah cu mineri sacrificaţi în postura de pioni şi intelectuali în rol de nebuni. Nu ştim noi resorturile, ne dăm cu presupusul, nefiind în posesia unor argumente imbatabile; oricum, ele ar fi fost doar un moft, cum am aflat noi că sunt proprietăţile nesfinţite pe linie de partid.

Nu mai e mult şi se încheie epoca nenorocirii băsesciene. Probabil că vom avea din nou un Preşedinte pentru liniştea noastră şi, mai ales, pentru liniştea lor. Să sperăm