Vi se pare normal ca politicienii să-şi piardă măsura cuvintelor şi să vorbească despre ei înşişi sau despre ai/ale lor în termeni elogioşi? E vorba de strategie politică sau de infatuare şi egoism?

Privind cu atenţie discursurile de campanie electorală ale principalilor lideri politici, se pare că lauda de sine, deşi nu aduce decât pagube la urne, rămâne încă o metodă uzuală de a se prezenta în faţa alegătorilor. Cum se explică?

Un foarte sumar istoric al acestei strategii ne arată că cele ce au început cu etalarea propriilor calităţi, merite şi valori au fost partidele şi alianţele. În zorii democraţiei româneşti, consilierii lor în PR atribuiau mulţimilor de cetăţeni un spirit de turmă, considerând că se vor lua unii după alţii şi se vor îngrămădi să le voteze candidaţii fiindcă sunt ei cei mai „tari”. De aceea numărul de membri, de organizaţii şi sedii locale era mult exagerat pentru a impresiona şi crea efectul de turmă.

Turma nu mai umple urna

Strategia a funcţionat perfect în cazul FSN, dar începând cu Convenţia Democratică şi mai ales cu Alianţa DA şi-a pierdut mult din efecte. Cu toate acestea, majoritatea formaţiunilor, de la cele nou înfiinţate la cele ce n-au mai văzut Parlamentul demult, se declară în continuare cele mai puternice, considerându-se dinainte câştigătoare ale proximelor alegeri. Deşi la fel s-au declarat de fiecare dată, iar succesele s-au lăsat şi se vor lăsa aşteptate.

În lipsă de altceva mai eficient, strategia de mai sus o continuă Elena Udrea care e „sigură că ar fi un preşedinte mai bun decât domnul Ponta şi cu siguranţă un premier mai bun”. Cu un an în urmă îl cita chiar pe Cicero: Omnia mea mecum porto, poate pentru că celebra maximă se referea la înţelepciunea, inteligenţa, modestia, hărnicia, buna creştere… pe care oricine trebuie să le poarte mereu cu sine. Cicero n-a spus, însă, să nu fa