Era contrainsurgenţei nu s-a terminat. Şi acest lucru pentru că era insurgenţei nu s-a terminat. Fie că sunt declanşate de competiţii interne pentru putere, profit şi influenţă sau de ideologii milenariste, efectele insurgenţelor vor continua să modeleze lumea în care trăim.
Perspectiva unei noi intervenţii americane în Siria, accelerată de folosirea armelor chimice, a redeschis în Washington o dezbatere care nu era nici pe departe finalizată. Care sunt lecţiile pe care trebuie să le reţinem din războaiele purtate după momentul 9/11? Oferă filosofia contrainsurgenţei, atât de populară în cea de a doua parte a deceniului, indicii relevante despre cum ar trebui să ne pregătim şi să răspundem războaielor viitorului?
Pentru o bună parte dintre observatori, răspunsul este never again: intervenţionismul post 9/11 a fost o eroare, Afganistanul nu este doar un cimitir al marilor puteri, ci şi un veritabil „Waterloo al contrainsurgenţei“ (Fred Kaplan), campaniile de nation-building implică facturi imense şi în general Vestul nu ştie cum să facă state-building în ţinuturi aflate cronologic în alte timpuri istorice. De aici această tendinţă de rebalansare, nu doar geografică, dar mai ales conceptuală spre o versiune a conflictelor familiare, decisive, unde victoria este clară, exit-ul este limpede, iar superioritatea tehnologică (dronele şi instrumentele cyber) oferă glonţul magic. Un fel de doctrină Powell pentru secolul XXI. Sunt premise pe deplin asumate, cel puţin retoric, de Administraţia Obama. Într-un fel, parcă ne aflăm în plin déjà-vu. O dezbatere similară s-a purtat după retragerea din Vietnam. Răspunsul îl cunoaştem şi este foarte apropiat de cel spre care ne îndreptăm astăzi: conflicte simetrice preponderent între mari puteri regionale unde „războaiele prin telecomandă“ vor fi noua normalitate.
„Teritoriul uman“
Desig
