Câtă iubire, pentru Iaşi, la Cezar Ivănescu, tot atâta dramă. Nesuportând, în anii ’60, încorsetările ideologice, rigorile estudiantine şi nici mediocrităţile (de care facultatea ieşeană de filologie nu ducea lipsă), poetul (in nuce) nu şi-a încheiat studiile universitare la Iaşi, mutându-se la Bucureşti, unde a vieţuit, apoi, până prin anul 2000. De-acolo, a tunat şi-a fulgerat, o vreme, în contra Iaşului... literar şi filologic, pentru ca, treptat, să devină mai îngăduitor, chiar împovărându-i cu laude pe unii dintre cei pe care îi vituperase cândva. Redevenind ieşean, cu funcţii de decizie (director al „Junimii”, membru în Consiliul US), pare-se a fi descoperit farmecul dulcelui târg de altădată, plusând chiar, fără discriminare, valori autentice şi candori literare ce vor rămâne mereu în acest stadiu...
Precum, nu de mult, Mihai Ursachi sau Emil Iordache, o întreagă cohortă de scriitori, dar şi de veleitari, îi însoţeau deambulările şi-i confiscau timpul (care nu prea mai avea răbdare), într-o tenace încercare de a-i intra pe sub piele, de a fi consideraţi, dacă nu prieteni, cel puţin toleraţi de „don Cezar”. Pe unii îi trata cu deferenţa necesară, pe alţii cu ironie şi sarcasm, pentru ca tot el să le badijoneze rănile şi să-i menţină în preajmă, ca pe nişte perpetui admiratori. „Şcoala bârlădeană” (Vasilian Doboş, Marian Costandache, Mircea Coloşenco, Lucian Vasiliu, desigur) se bucura de o atenţie specială, asta întrucât puteau developa împreună „momente şi schiţe” din urbea natală, multe dintre aceste taifasuri desfăşurându-se la „Casa Pogor” sau la „Bolta Rece”, sub patronajul lui „don Valeriu”, şi el bârlădean. În zilele lui faste, don Cezar era strălucitor, amintind, prin vervă şi spontaneitate, de Nichita (fără, însă, capacitatea de absorbţie bahică a acestuia). Au fost şi trecătoare „despărţiri”, precum cea de Petru Ursache – recent trecutul la