În faţa blocului meu, pe o pajişte cheală, există una dintre sutele de matahale de plastic şi metal, destinate copiilor. Ştiţi despre ce vorbesc, construcţiile alea multicolore, care arată ca ocluzia intestinală: tobogan, burlan, găuri, trepte, gratii, picioroange şi alte cotloane unde, printr-o ciudăţenie a fizicii, capetele copiilor noştri pot să intre, dar nu mai pot să iasă. Câteodată, când mă satur de cele 118 canale TV cu, despre, pentru, împotriva, în cinstea şi cu aportul Paulei Iacob, ies la geam şi casc gura la copii, sunt ca baba din ”Micul infern”. De jur împrejurul utilajului de joacă, sunt băncuţe care devin posturi de comandă. Pe ele bâţâie bunicii, în timp ce nepoţii încearcă să se dea pe tobogan invers, de jos în sus. Sisifii nu reuşesc şi răcnesc să fie împinşi de fund în sus. Într-una dintre aceste circumstanţe, s-a produs odată o coliziune frontală soldată cu două cucuie şi două mamăi isterizate. Un plod venea de sus, unul de jos, iar la mijlocul pantei, gheata unuia s-a proptit în căpăţâna ăluilalt, care şi-a răzbunat umilinţa cu o lopăţică peste gura agresorului. Apropo, oare din ce mai fac ăştia lopăţicile în ziua de azi? Întreb fiindcă, din câte am observat, victima arăta ca peştele-ciocan. Imaginaţia adulţilor e beteagă, ţara e plină de acelaşi tip de construcţie aberantă şi, credeţi-mă, periculoasă. Într-o zi, o creaţă scumpică foc, de vreo 3 anişori, s-a cocoţat în slava unui fel de foişor din acest ansamblu, dar i-a fost lene să coboare pe acelaşi traseu, aşa că a sărit ca puricele de sus, de la trei metri. A aterizat, din fericire, pe un smoc de iarbă, dar noada ei a resimţit oricum unda de şoc. A urlat la un mod care a scos la geamuri vreo 40 de bărbaţi convinşi că le-a pornit alarma de la maşină. Altădată, un pufulete de vreo doi ani jumate şi-a îndesat poponeţul printre gratiile balustradei roşii, a stat aşa vreo trei minute, timp în