Pe lângă scrisoarea lui Ion Ghica către Vasile Alecsandri, intitulată „Din vremea lui Caragea”, despre valul de nunţi stârnit în vechiul Bucureşti după ciuma din epocă s-au scris numeroase studii istorice, mai mult sau mai puţin inspirate. Scrisoarea amintită rămâne însă un text clasic, un veritabil „reportaj” al tragediei, urmate de bucuria din capitala Ţării Româneşti; aceasta, într-o vreme când nu existau încă la noi ziare tipărite, ci doar cronici scrise cu pana de gâscă muiată în călimară. Durata de nouă ani, între 1812 şi 1821, cât timp Vodă Caragea s-a aflat pe scaunul domnesc al Ţării Româneşti, reprezintă una dintre ultimele domnii fanariote şi, în mod sigur, una dintre cele mai dramatice perioade de la sfârşitul acelei epoci. Domnitorul „Iancu Caragea” – aşa cum îl numeşte, cu o ironică familiaritate balcanică, Ion Ghica – a intrat în Bucureşti, venind cu suita de la Stambul, pentru a-şi lua „în primire” domnia (pentru care plătise sultanului un peşcheş mare), exact în ziua de 12 decembrie 1812, când, în Valahia, creştinii prăznuiau pe Sfântul Ierarh Spiridon. Din acest motiv, înainte de-a ajunge la Curte, pentru a se aşeza în jilţul domnesc, Vodă s-a oprit la biserica „Sf. Spiridon-Nou”, pe Calea Şerban Vodă, ca să se închine la icoane. Dar în pofida unei asemenea atitudini cucernice – după cum au scris analele bisericeşti autohtone, citate de istorici mai târziu – se pare că acest Domnitor „nu îi era plăcut Celui de Sus”, dovadă tot ceea ce avea să se întâmple... Un domnitor aducător de ghinion Sosirea acestui domn în Târgul Bucureştilor, care numai a Cetate de Scaun nu arăta la acea epocă, a fost semnalul unor mari calamităţi pentru ţară. Chiar în noaptea instalării sale, în toiul petrecerii de la Curte, Palatul Domnesc, de la Mihai-Vodă, din Dealul Spirei, a ars până în temelie, motiv pentru care acea Curte Domnească a rămas cu numele de „Curtea Arsă”